Perioada dintre cele două războaie mondiale a fost marcată în România de o creștere demografică semnificativă, dar și de persistența unor structuri sociale arhaice. Între 1920 și 1939, populația țării a crescut de la aproximativ 15,5 milioane la aproape 20 de milioane de persoane , o evoluție susținută care a pus presiune atât pe resursele agricole, cât și pe infrastructura urbană incipientă. 1. Paradoxul Rural: Creștere Numerică, dar Precaritate Economică Cea mai frapantă caracteristică a României interbelice a fost caracterul său covârșitor rural . Contrar așteptărilor de modernizare rapidă, ponderea populației rurale a crescut, ajungând în 1939 la 81,8% . În timp ce orașele au stagnat relativ, satul românesc a absorbit peste 4,2 milioane de oameni noi în această perioadă. Ierarhia Socială a Satului Lumea rurală nu era un bloc monolit, ci o structură piramidală bazată pe posesia de pământ. Agricultura reprezenta sursa de existență pentru peste 90% din populația ...