Convenția de la Paris din 1858 și Statutul dezvoltător al Convenției, adoptat de Alexandru Ioan Cuza în 1864, au reprezentat fundamentul organizării politice și juridice a Principatelor Unite. Articolul explică contextul internațional, rolul Divanurilor ad‑hoc, structura puterilor în stat, instituțiile comune și transformările constituționale care au pregătit formarea României moderne.
1. Războiul Crimeii și Tratatul de la Paris (1856) – începutul schimbării statutului Principatelor
Războiul ruso‑turc din 1853–1856, cunoscut ca Războiul Crimeii, s-a încheiat prin Tratatul de pace de la Paris (1856). Acest tratat a schimbat radical statutul Principatelor Române:
• Protectoratul Rusiei a fost desființat.
• Principatele au fost trecute sub garanția colectivă a celor șapte mari puteri europene.
• Problema organizării interne a Moldovei și Țării Românești a devenit o chestiune internațională.
2. Divanurile ad‑hoc (1857) – consultarea românilor asupra viitorului Principatelor
Marile puteri au dispus convocarea Divanurilor ad‑hoc, organisme reprezentative însărcinate să exprime voința românilor privind organizarea definitivă a Principatelor.
H2: Deciziile Divanurilor ad‑hoc
În septembrie 1857, Divanurile au stabilit:
• respectarea autonomiei Principatelor conform vechilor capitulații (1393, 1460, 1511, 1634);
• unirea Moldovei și Țării Românești într-un singur stat numit România;
• alegerea unui principe străin dintr-o dinastie europeană;
• organizarea unui regim constituțional‑parlamentar.
Aceste hotărâri au reprezentat fundamentul proiectului național românesc.
3. Convenția de la Paris (1858) – „Constituția” impusă de marile puteri
La 7/19 august 1858, conferința ambasadorilor puterilor garante finalizează Convenția de la Paris, un act cu valoare constituțională pentru Principate.
H2: Principalele prevederi
• Unirea efectivă nu este admisă: fiecare Principat păstrează domnitor și parlament propriu.
• Se creează două instituții comune:
• Comisia Centrală de la Focșani – pentru elaborarea legilor comune;
• Înalta Curte de Casație și Justiție – cu sediul tot la Focșani.
• Se introduce separația puterilor în stat.
4. Organizarea puterilor în stat conform Convenției
H2: Puterea legislativă
Era exercitată de:
• domnitor (hospodar),
• Adunarea Electivă,
• Comisia Centrală de la Focșani.
Adunarea Electivă:
• avea mandat de 7 ani,
• era convocată de domnitor,
• sesiunile durau 3 luni.
H2: Puterea executivă
• aparținea domnitorului, care conducea guvernul și administrația.
H2: Puterea judecătorească
• exercitată de judecători numiți de domnitor;
• Înalta Curte de Casație asigura unitatea sistemului judiciar.
5. Comisia Centrală de la Focșani – laboratorul legislativ al Unirii
Comisia era formată din 16 membri:
• 8 moldoveni (4 numiți de domnitor, 4 de Adunare),
• 8 munteni (aceeași structură).
A funcționat până în 1862, elaborând proiecte de legi comune ambelor Principate – un pas esențial spre unificarea administrativă.
6. Drepturile și libertățile prevăzute de Convenție
Convenția de la Paris introducea principii moderne:
• egalitatea în fața legii (art. 46),
• desființarea privilegiilor feudale,
• garantarea proprietății private.
Aceste prevederi au accelerat modernizarea societății românești.
7. Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris (1864) – reforma constituțională a lui Cuza
Nemulțumit de limitele Convenției, Alexandru Ioan Cuza propune modificarea ei. În urma plebiscitului, la 2/14 iulie 1864, intră în vigoare Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris.
H2: Parlament bicameral
Statutul introduce două camere:
• Adunarea Electivă – cameră inferioară;
• Adunarea Ponderatoare (Senatul) – cameră superioară.
H2: Puterea legislativă
Exercitată de:
• domnitor,
• Adunarea Electivă,
• Adunarea Ponderatoare.
H2: Puterea executivă
• aparținea exclusiv domnitorului, care guverna prin decrete‑legi până la noi alegeri.
H2: Senatul – corp ponderator
Condus de mitropolitul primat, era format din:
• mitropoliți și episcopi,
• președintele Curții de Casație,
• cel mai vechi general activ,
• 64 de membri numiți de domnitor.
Senatul avea rolul de ocrotire a Constituției, realizând controlul constituționalității legilor.
8. Importanța Convenției și a Statutului în evoluția României moderne
Convenția de la Paris și Statutul lui Cuza au:
• creat cadrul juridic al Unirii Principatelor,
• introdus instituții moderne,
• consolidat separația puterilor,
• pregătit terenul pentru centralizarea administrativă din 1862,
• deschis drumul către Constituția din 1866.
Concluzie
Convenția de la Paris (1858) și Statutul dezvoltător (1864) reprezintă două momente fundamentale în construcția statului român modern. Ele au stabilit instituții, principii și mecanisme politice care au făcut posibilă unirea, modernizarea și evoluția constituțională a României în a doua jumătate a secolului al XIX‑lea.
Sursa:VASILE – SORIN CURPĂN, Istoria Dreptului romanesc
