Cultura Starčevo-Criş

  

                                                Sursa foto: commons.wikimedia.org

Cultura Starčevo‑Criș reprezintă una dintre cele mai timpurii și mai importante manifestări neolitice din spațiul românesc, integrată într‑un vast complex cultural balcanic. Ea marchează începutul vieții sedentare, al agriculturii și al ceramicii decorate în sud‑estul Europei, fiind un pilon fundamental pentru înțelegerea neolitizării întregului spațiu carpato‑danubian.

🌍 Originea și aria de răspândire

Denumirea culturii provine din două zone‑cheie:

• Starčevo – localitate din Serbia

• Criș – bazinul Crișurilor, unde au fost identificate primele situri din România

Cultura Starčevo‑Criș face parte din complexul circum‑mediteranean cu ceramică cardială, caracterizat prin decorul realizat prin impresiuni cu scoica Cardium, specie prezentă doar în Marea Mediterană.

Aria sa este impresionantă, cuprinzând:

• Serbia (grupurile Starčevo și Anzabegovo)

• Ungaria (grupul Körös)

• Bulgaria (Karanovo–Kremikovci)

• Grecia (Sesklo, în Thesalia)

• aproape întreg teritoriul României, cu excepția estului Munteniei și Dobrogei

La est, cultura ajunge până în bazinul Nistrului, unde interferează cu cultura Bugului sudic.

🧬 Evoluția culturii: cele patru faze

Răspândirea grupurilor Starčevo‑Criș în România s‑a desfășurat în patru faze de evoluție, dintre care prima este cel mai bine documentată.

🔸 Faza I – primele comunități neolitice

Identificată la:

• Gura Baciului (Cluj)

• Ocna Sibiului (Sibiu)

• Cârcea (Craiova)

Ceramica acestei faze se remarcă prin:

• fundal roșu intens, bine lustruit

• pictură albă în buline sau rețele de linii

• tehnică rafinată, apropiată de proto‑Sesklo (Thesalia)

🔸 Expansiunea spre nord

Pe măsură ce grupurile avansează spre Transilvania și nordul României, se observă:

• simplificarea tehnicii ceramice

• ardere inegală

• decor cu impresiuni de unghie sau deget (decor „în spic”)

• amestec de pleavă în pastă

Aceste trăsături indică integrarea populațiilor epipaleolitice locale în noul mod de viață neolitic.

🏠 Așezări și mod de viață

Așezările Starčevo‑Criș sunt:

• răsfirate, cu densitate redusă

• cu straturi culturale subțiri, rareori suprapuse

• situate în zone cu resurse de apă și sol fertil

Această dispersie îngreunează stabilirea unei cronologii fine, dar reflectă caracterul mobil al comunităților timpurii de agricultori.

✨ Viața spirituală

Spiritualitatea este bine documentată prin:

• idoli de lut

• altare miniaturale cu piciorușe

• obiecte cu rol ritual

Aceste artefacte indică existența unor practici religioase legate de fertilitate, cultul strămoșilor și simboluri feminine.

⚱️ Rit funerar

Ritul funerar este înhumația în poziție chircită, uneori cu ofrande. Un element esențial:

• defuncții sunt îngropați printre locuințe, nu în necropole separate

Această practică sugerează o percepție fluidă asupra graniței dintre viață și moarte.

Tip antropologic

Majoritar: mediteranoid gracil, indicând originea sudică.

Minoritar: protoeuropoid robust, aparținând populațiilor locale epipaleolitice.

🔚 Sfârșitul culturii Starčevo‑Criș

Cultura dispare treptat odată cu:

• pătrunderea spre nord a complexului Vinča–Dudești

• avansul dinspre Europa Centrală al culturii ceramicii liniare (LBK)

Aceste influențe marchează începutul unei noi etape neolitice, mult mai complexe și mai diversificate.

Sursa: Ovidiu Cotoi, Curs Istoria veche a Romaniei

România și neutralitatea din 1939

România a intrat în cel de‑al Doilea Război Mondial într‑o poziție extrem de delicată, prinsă între presiunile marilor puteri și obligațiile sale internaționale. În fața declanșării conflictului european, statul român a ales neutralitatea, considerată singura soluție realistă pentru menținerea securității naționale și a integrității teritoriale.

🕊️ Proclamarea neutralității (septembrie 1939)

După atacarea Poloniei de către Germania la 1 septembrie 1939 și declarațiile de război ale Marii Britanii și Franței (3 septembrie), România a decis să adopte o atitudine pașnică, menită să o țină departe de conflict. La 6 septembrie 1939, regele Carol al II‑lea a convocat Consiliul de Coroană, care a aprobat în unanimitate:

• măsurile guvernului pentru apărarea frontierelor

• respectarea strictă a regulilor neutralității

• continuarea unei politici externe prudente

Neutralitatea nu încălca obligațiile internaționale ale României: alianța cu Polonia din 1921 se aplica doar în cazul unui atac sovietic asupra granițelor răsăritene, nu în cazul agresiunii germane.

Sprijinul acordat Poloniei: solidaritate în ciuda presiunilor

Deși neutră, România a adoptat o atitudine favorabilă victimelor agresiunii, în special Poloniei. În ciuda protestelor Germaniei și U.R.S.S., România:

• a permis tranzitul de armament către armata poloneză

• a deschis granițele pentru zeci de mii de refugiați civili și militari

• a primit autoritățile poloneze evacuate, inclusiv:

• președintele Ignacy Mościcki

• mareșalul Edward Rydz‑Śmigły

• ministrul de externe Józef Beck

• a facilitat transportul tezaurului polonez spre Anglia prin portul Constanța

Conform Convenției de la Haga (1907), militarii polonezi au fost dezarmați și internați, dar România a refuzat cererea Germaniei de a reține bărbații polonezi între 18–50 de ani, considerând-o ilegală.

🕊️ Inițiative diplomatice pentru menținerea păcii

În limitele neutralității, România a încercat să contribuie la:

• reducerea tensiunilor internaționale

• prevenirea extinderii războiului în sud‑estul Europei

• consolidarea cooperării regionale

Guvernul român a urmărit îmbunătățirea relațiilor cu statele vecine prin:

• pacte de neagresiune

• proiecte de alianțe defensive

🔸 Proiectul „Blocului Neutrilor” (30 octombrie 1939)

România a propus formarea unui bloc al statelor neutre, alcătuit din:

• România

• Turcia

• Iugoslavia

• Grecia

• Bulgaria

• Ungaria

• Italia

Principiile blocului:

• neutralitate comună

• neagresiune între membri

• sprijin mutual în caz de agresiune

• coordonare diplomatică

• colaborare economică

Proiectul a fost susținut de țările Înțelegerii Balcanice și de Marea Britanie, iar Franța l-a privit cu rezerve, temându-se de influența Italiei.

❌ De ce a eșuat Blocul Neutrilor?

Inițiativa românească nu a reușit din cauza opoziției ferme a:

• Germaniei, care urmărea controlul regiunii

• Italiei, aliată cu Berlinul

• U.R.S.S., interesată de extinderea influenței în estul Europei

Astfel, România nu a reușit să mențină sud‑estul Europei în afara conflictului, iar neutralitatea sa avea să fie spulberată în 1940, odată cu pierderile teritoriale succesive.

 Sursa: Stefan Lache, Romania in contextul relatiilor internationale 1938 - 1945

România și ecourile Acordului de la München

Acordul de la München (29–30 septembrie 1938) a reprezentat una dintre cele mai dramatice erori de calcul ale diplomației europene interbelice. Departe de a tempera ambițiile expansioniste ale Germaniei naziste, concesiile făcute de Marea Britanie și Franța au accelerat prăbușirea sistemului de securitate colectivă și au deschis calea către dezmembrarea Cehoslovaciei – un aliat esențial al României.

⚠️ De la Sudete la dispariția Cehoslovaciei

După Anschluss-ul Austriei (13 martie 1938), anexarea Regiunii Sudete nu a fost decât un pas intermediar. La 15 martie 1939, Wehrmachtul ocupă Praga, iar a doua zi:

• Boemia și Moravia devin protectorat german

• Slovacia se proclamă „stat liber și independent”, cu aprobarea Berlinului

• Ungaria, sprijinită de Germania și Italia, ocupă Ucraina Subcarpatică până la 17 martie 1939

Astfel, Cehoslovacia – unul dintre principalii aliați ai României – dispare de pe harta Europei, lăsând România izolată într-un context geopolitic tot mai ostil.

Poziția României: principii înaintea oportunismului

România a refuzat oferta de a ocupa părți din Rutenia subcarpatică, deși zona era dens populată de români maramureșeni. Prin acest refuz, statul român transmitea un mesaj ferm:

• nu profită de destrămarea unui stat aliat

• nu acceptă revizuirea frontierelor europene stabilite după Primul Război Mondial

• își reafirmă principiul intangibilității frontierelor

Această atitudine a avut o semnificație morală și diplomatică profundă, confirmând consecvența României în apărarea ordinii internaționale.

⚔️ Percepția pericolului: România între Germania și Ungaria

Lichidarea Cehoslovaciei a fost interpretată la București ca un semnal direct de alarmă. Atât autoritățile politice, cât și cele militare au ajuns la concluzia că România ar putea fi următoarea țintă.

🔸 Evaluările Marelui Stat Major

Concluzia era clară:

Germania ar putea interveni militar în sprijinul unei agresiuni ungare împotriva României.

🔸 Avertismente diplomatice

Raoul Bossy, ambasadorul român la Budapesta, primește avertismente de la diplomații britanic și francez:

• Hitler urmărea să provoace un conflict româno‑ungar, pentru a se impune ulterior ca „arbitru și pacificator”, după modelul aplicat în cazul Cehoslovaciei.

🛡️ Măsuri interne: întărirea frontierei și pregătirea armatei

În fața pericolului iminent, guvernul român a adoptat măsuri urgente:

• mobilizarea unor contingente de rezerviști

• întărirea frontierei de nord‑vest

• îmbunătățirea înzestrării armatei

Aceste măsuri militare au fost însoțite de o activitate diplomatică intensă, menită să mențină pacea și echilibrul regional.

🕊️ Diplomația românească: echilibru într-o Europă în colaps

În paralel cu pregătirile militare, România a continuat să promoveze:

• politica de pace

• respectarea tratatelor internaționale

• cooperarea regională

Într-o Europă în care marile puteri renunțau la principiile securității colective, România încerca să mențină un minim echilibru diplomatic, deși contextul devenea tot mai ostil.

Sursa: Stefan Lache, Romania in contextul relatiilor internationale 1938 - 1945

Contrareforma

Contrareforma reprezintă una dintre cele mai decisive transformări ale creștinismului occidental. Deși aspirațiile credincioșilor și unele inițiative izolate indicau nevoia unei reforme profunde, Biserica Romei nu a reușit să o inițieze singură. Reforma religioasă s‑a declanșat în afara și împotriva ei, prin mișcările protestante. Abia după 1540, Roma reacționează ferm, iar acțiunea ei capătă un dublu caracter:

• Contrareformă – reacție de apărare doctrinară și instituțională împotriva protestantismului

• Reformă catolică – proces intern de reînnoire spirituală, disciplinară și pastorală

Acest dublu proces va remodela definitiv identitatea catolicismului modern.

🛡️ Contrareforma: reacția Romei la protestantism

Începând cu 1530, adepții noilor doctrine sunt numiți protestanți, iar Roma adoptă o poziție fermă împotriva lor. Contrareforma include:

• condamnări doctrinare

• măsuri disciplinare

• acțiuni politice și militare

• reorganizarea instituțiilor ecleziastice

Un element esențial este fondarea Companiei lui Isus (Iezuiții) de către Ignacio de Loyola, ordin care devine principalul instrument de educație, misiune și apărare a catolicismului.

🏛️ Conciliul de la Trento (1545–1563): fundamentul catolicismului modern

Conciliul de la Trento, convocat de papa Paul al III‑lea, reprezintă nucleul Reformei Catolice. După aproape două decenii de sesiuni, întreruperi și reluări, conciliul:

🔸 Clarifică dogma catolică

• reafirmă rolul faptelor în mântuire

• stabilește Tradiția alături de Biblie ca sursă a Revelației

• confirmă existența celor șapte sacramente

• apără cultul sfinților, în special al Fecioarei Maria

• subliniază caracterul sacru al clerului

🔸 Impune reforme disciplinare

• condamnă abuzurile: nonrezidența episcopilor, cumulul de funcții

• menține celibatul ecleziastic

• păstrează latina ca limbă liturgică

• recomandă înființarea de seminarii în fiecare dioceză pentru formarea clerului

Aceste măsuri urmăresc profesionalizarea clerului și consolidarea autorității papale.

🌍 O Europă divizată: consecințele Conciliului

Prin condamnarea fără echivoc a protestantismului și prin întărirea papalității, conciliul consfințește ruptura ireversibilă a creștinătății occidentale.

În jurul anului 1600, Europa se împarte clar în:

• Europa catolică – fidelă Romei

• Europa protestantă – luterană, calvinistă sau anglicană

• Europa ortodoxă – în est, cu o evoluție distinctă

Această divizare va marca profund identitățile religioase, culturale și politice ale popoarelor europene, influențând conflicte, alianțe și sensibilități colective timp de secole.

Sursa:  Corneliu Gabriel Badarau,  Europa moderna