Istoria timpurie a Transilvaniei ascunde încă mistere fascinante, însă cercetările arheologice recente încep să scoată la lumină contururile unei formațiuni politice de o importanță crucială: Voievodatul de la Bălgrad (Alba Iulia). Situat în centrul intracarpatic, acest „ducat” nu a fost doar o simplă unitate administrativă, ci un nod strategic unde s-au intersectat culturi, etnii și interese economice majore într-o perioadă pe care cronicile clasice o numesc adesea, pe nedrept, „veacul întunecat”.
Departe de a fi o zonă izolată, Bazinul Mureșului a reprezentat în perioada migrațiilor o veritabilă „placă turnantă” a Europei Răsăritene. Aici, moștenirea romană, vigoarea slavă și structurile politice avaro-bulgare s-au topit într-un creuzet unic, generând o formațiune politică ce a reușit să gestioneze cea mai prețioasă resursă a epocii: sarea.
1. Alba Iulia: O continuitate milenară de la Apulum la Bălgrad
Reședința acestui voievodat, Alba Iulia, demonstrează o continuitate remarcabilă care sfidează secolele de instabilitate. Arheologii au confirmat o ipoteză fascinantă: zidurile vechiului castru roman Apulum (sediul Legiunii a XIII-a Gemina) nu au fost abandonate după retragerea aureliană. Din contră, incinta de piatră a fost reparată și refolosită ca fortificație defensivă până târziu în epoca feudală, oferind protecție populației locale.
Cea mai clară dovadă a importanței acestui centru este necropola cercetată recent în zona stației de salvare și a fortificației, care cuprinde sute de morminte datate între secolele VIII și X. Acest „oraș al morților” nu este doar un sit funerar, ci o radiografie fidelă a societății transilvănene timpurii:
Majoritatea creștină: Marea majoritate a mormintelor respectă ritul creștin (orientare vest-est, absența inventarului păgân bogat), aparținând populației autohtone protoromâne. Acest lucru demonstrează că, la Bălgrad, creștinismul de factură latină și-a păstrat vigoarea mult înainte de organizarea oficială a bisericii.
Mozaicul etnic: Conviețuirea este cuvântul de ordine. Prezența mormintelor de incinerație (caracteristice slavilor) și a celor cu oase de cal (specifice aristocrației avare) confirmă că voievodatul era un stat multietnic. Românii, slavii și avarii nu trăiau în conflicte permanente, ci formau o structură socială stratificată, unde elitele călărețe asigurau protecția, iar masa populației asigura baza economică.
2. „Aurul Alb” și stăpânirea Avară: De ce era zona Mureșului atât de râvnită?
Dacă ne uităm pe o hartă a descoperirilor arheologice din secolele VII-IX, observăm o densitate neobișnuită de situri în localități precum Ciumbrud, Blandiana, Turda, Aiud, Teiuș și Câmpia Turzii. Această concentrare nu este întâmplătoare, ci urmează cursul „aurului alb”.
Bazinul mijlociu al Mureșului adăpostea o bogăție imensă: salinele (Turda, Ocna Mureșului, Ocnișoara). În evul mediu timpuriu, sarea era mai mult decât un condiment; era singura metodă de conservare a alimentelor și o marfă strategică de schimb, practic „valuta” acelei epoci.
Acest control economic explică de ce avarii au menținut aici un centru de putere atât de puternic. În timp ce Hanatul Avar central din Câmpia Panonică se prăbușea sub loviturile lui Carol cel Mare în jurul anului 800, „insulele” de putere avară din Transilvania au supraviețuit până în secolul al X-lea. Acești „avari târzii” s-au topit treptat în masa populației locale, dar au lăsat în urmă structuri de conducere și o geografie a puterii centrată pe exploatarea și paza minelor de sare.
3. Enigma lui Kulan: Între etimologie și putere politică
Istoria este adesea scrisă în nume, iar un personaj central care bântuie cronicile și toponimia acestei perioade este Kulan (sau Beliud). El reprezintă tipologia liderului de tranziție, probabil un descendent al aristocrației turanice (avare sau bulgare) care s-a identificat cu interesele locale ale voievodatului.
Analiza numelui său este revelatoare:
Etimologie: Termenul derivă, cel mai probabil, din turcescul vechi kulan (care desemna măgarul sălbatic sau, metaforic, un animal cu urechi mari/agil). Acest nume a fost împrumutat de slavi și români sub forma kolun sau colun.
Toponimie: Persistența acestui nume în denumiri de localități și locuri din Transilvania și din afara ei mărturisește influența acestui clan conducător.
Existența unor astfel de lideri indică faptul că Voievodatul de la Bălgrad nu era o anarhie, ci o formă de organizare politică stabilă. Lideri precum Kulan-Beliud au înțeles că puterea lor depinde de colaborarea cu populația autohtonă românească, cea care cunoștea tainele extracției sării și ale agriculturii în zonele de luncă.
4. Gylas și Creștinarea: Orizontul Bizantin al Transilvaniei
La mijlocul secolului al X-lea, peisajul politic de la Bălgrad face un salt calitativ către diplomația de nivel înalt. Ducatul de aici intră în orbita Imperiului Bizantin, cea mai strălucită civilizație a timpului. Un personaj numit Gylas (identificat uneori cu o căpetenie pecenegă sau cu un lider maghiar timpurie din clanul lui Gyula) este descris în cronici ca un dux magnus et potens (duce mare și puternic).
Gylas stăpânea centrul Transilvaniei și a înțeles că legitimitatea puterii sale trebuie să vină de la Constantinopol. Acest demers a marcat prima „deschidere europeană” a voievodatului:
Recunoaștere Internațională: În jurul anului 950-956, Gylas călătorește la Constantinopol. Acolo este botezat și primește titlul de patricius de la împăratul Constantin Porfirogenetul. Aceasta nu era doar o onoare religioasă, ci o recunoaștere a Voievodatului de la Bălgrad ca aliat oficial al Imperiului.
Misiunea Creștină: Gylas nu se întoarce singur. El îl aduce în Transilvania pe episcopul Hiorotheus, uns special de patriarhul Theophilactus. Scopul său era clar: păstorirea comunităților din interiorul arcului carpatic și consolidarea unei biserici organizate, de rit bizantin, cu sediul chiar în vechile ruine romane ale Albei Iulii. Arheologia confirmă acest moment prin descoperirea unor obiecte de cult bizantine și a urmelor unei basilici timpurii în incinta cetății.
Concluzie: Piesa lipsă din puzzle-ul istoric
Voievodatul de la Bălgrad reprezintă piesa lipsă dintr-un puzzle istoric complex, care face trecerea de la Antichitatea târzie la Evul Mediu matur. El ne arată că Transilvania secolelor VIII-X nu a fost un „vid” de putere, ci o regiune efervescentă, condusă de lideri capabili să gestioneze resurse prețioase și să navigheze diplomatic între marile imperii ale epocii.
Bălgradul a fost „capitala” înainte de capitale, un loc unde zidurile romane au adăpostit o nouă lume. Înțelegerea acestui voievodat ne ajută să vedem continuitatea românească nu ca pe o supraviețuire pasivă în munți, ci ca pe o participare activă la construcția politică a spațiului carpatic, sub semnul crucii și al „aurului alb”.
Istoria acestui ducat ne invită să privim Alba Iulia nu doar ca pe orașul Marii Uniri de la 1918, ci ca pe un simbol milenar al rezilienței și al organizării politice românești în inima continentului.
Sursa: Mircea Rusu, Istoria romanilor. Transilvania. Vol. I
Comentarii
Trimiteți un comentariu