Sfatul domnesc constituie, alături de domn şi Adunarea ţării, una din
instituţiile centrale. El are menirea de a întări hotărârea domnească. Iniţial
a fost format iniţial din mari boieri, cu şi fără dregătorii, dar, treptat, se
ajunge ca membrii Sfatului domnesc să fie numai boieri cu dregatorii.
Banul Olteniei (Ţara Românească) era cel mai mare dregător după
domn, cu o jurisdicţie proprie asupra celor 5 judeţe din dreapta Oltului. El
era cel care prezida scaunul de judecată al băniei de la Craiova. Autoritatea
lărgită şi individualitatea judeţelor din Oltenie sugerează într-o anumită
măsură începuturile dualiste ale statului medieval Ţara Românească. Puterea
acestuia, ca mare dregător apare este atestată documentar abia prin secolul al
XVII-lea, dar e probabil că el a existat şi în perioada anterioară. Este
binecunoscut faptul că în urma trecerii Banatului de Severin în cuprinsul Ţării
Româneşti (sfârşitul secolul XIII), unii dintre voievozii munteni au adoptat şi
titlul de Ban de Severin. În timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, un dregător
domnesc de rang înalt poartă acest titlu. La sfârşitul secolului al XV-lea
acesta este din nou atestat documentar. Pentru intervalul de timp în care
dregătorul nu mai este pomenit în hrisoave, în locul său sunt amintiţi
slujitori cu acelaşi nume în Oltenia, dar exercitându-şi autoritatea asupra
unui teritoriu mai restrâns, abia ulterior atribuţiile banului Oltenie
impunându-se în raport cu celelalte dregătorii.
Similar
banului Olteniei din Ţara Românească, în Moldova portarul de Suceava este cel mai mare dregător după domn, având
dublă calitate: de vornic al curţii domneşti din cetatea Sucevei şi pârcălab
(comandant) al cetăţii Sucevei.
Dintre
dregătoriile prezente în sfatul domnesc mai importante sunt:
-vistiernicul – dregătorul care se ocupa cu veniturile şi
cheltuielile domneşti, ţinând evidenţele în catastife. Numele de vistier vine
de la vestiarium (numele garderobei imperiale în Bizanţ). De regulă,
vistiernicii trebuiau să aibă cunoştinţe de carte pentru a întocmi şi a păstra
evidenţele scripturistice ale încasărilor şi cheltuielilor de dări;
-marele logofăt – şeful cancelariei domneşti, cunoscător de carte
şi al dreptului vremii, trebuia să verifice actele cu caracter juridic (de
danie). Era păstrătorul sigiliului domnesc, pe care-l aplica pe actele
redactate în cancelarie;
-marele vornic (Ţara Românească) – conducătorul curţii. Această
dregătorie lipsea din Suceava, deoarece acolo funcţia era îndeplinită de
Portarul Sucevei. În Moldova erau doi vornici: vornicul Ţării de Sus şi vornicul
Ţării de Jos ceea ce aminteşte de începuturile duale ale statului când a
existat o ţară de Sus, pe cursul râului Moldova, şi o Ţară de Jos, cu centrul
la Cetatea Albă. În actul din 1393, Roman I se intitulează stăpân al ţării de
la munte la mare, rezultând de aici unirea celor două ţări.
-postelnicul – sfătuitorul de taină al domnului. Acesta era
slujitorul intim, cel mai apropiat şi de încredere care, printre altele avea în
subordine şi serviciul iscoadelor;
-spătarul– purtătorul însemnelor domneşti şi ale armelor domnului
la ceremonii;
-stolnicul – marele dregător care se ocupa de masa
domnească; asigura curtea cu alimente, degusta primul bucatele domneşti;
-paharnicul – aproviziona curtea domenească cu vinuri şi
supraveghea servirea băuturii la masă;
-comisul – şef al hergheliei
domneşti
Pe măsură ce atribuţiile
centrale au devenit mai complexe, numărul subordonaţilor dregătorilor s-a
mărit, totodată efectuadu-se si ierarhizări.
Sursa: Dinu C. Giurescu, Ţara Românească în secolele XIV şi XV
Comentarii
Trimiteți un comentariu