Naționalizarea din 11 iunie 1948 reprezintă unul dintre cele mai radicale și decisive momente din istoria României moderne. Noua putere comunistă a prezentat-o ca pe un „act fundamental”, menit să transforme „revoluționar” societatea românească. În realitate, a fost un proces amplu, minuțios pregătit, desfășurat sub protecția unui aparat represiv deja consolidat.
Contextul politic: statul capturat de partidul unic
La sfârșitul anului 1947, toate instituțiile-cheie ale statului erau deja subordonate Partidului Comunist:
• administrația publică,
• justiția,
• armata,
• presa și radioul.
Epurările masive au eliminat orice element considerat „dușmănos”. Deși comuniștii câștigaseră alegerile din 1946, transformările nu aveau nimic democratic: în spatele aparenței parlamentare funcționa un mecanism de represiune atent organizat.
Recensământul economic din 1947 – baza tehnică a naționalizării
Pentru a pregăti preluarea economiei, statul a realizat la 15 octombrie 1947 un recensământ complet al întreprinderilor. Rezultatele au oferit o imagine exactă asupra:
• numărului total de întreprinderi: 36.729,
• întreprinderilor deja deținute de stat: 1.186,
• ponderii statului în industriile strategice:
• 15% în industria extractivă,
• 21% în industria prelucrătoare,
• 94% din forța motrice în transporturi.
Statul controla deja monopolurile tradiționale: tutun, sare, chibrituri, alcool, precum și o parte din agricultură, comerț și sistemul bancar.
Constituția din 1948 – cadrul juridic pentru confiscarea proprietății private
Prima Constituție a Republicii Populare Române (13 aprilie 1948) a creat baza legală pentru naționalizare. Ea declara ca „bunuri ale poporului”:
• bogățiile subsolului,
• apele, pădurile, energia,
• căile de comunicație,
• poșta, telefonul, radioul.
Mai mult, prevedea explicit că mijloacele de producție private pot deveni proprietate de stat „când interesul general o cere”. Această formulare a deschis calea pentru confiscarea masivă a proprietății private.
Operațiunea de naționalizare – rapidă, secretă, militarizată
Partidul Comunist a organizat comisii județene și colective speciale pentru fiecare întreprindere vizată. Membrii lor aveau misiunea de a supraveghea patronii și de a preveni orice formă de rezistență.
Secretul a fost absolut. În doar două zile, 10–11 iunie 1948, statul a preluat:
• 8.894 întreprinderi industriale,
• dintre care 3.560 de interes local.
Votul Marii Adunări Naționale din 11 iunie 1948 a oficializat confiscarea și a deschis drumul către modelul economic sovietic.
Expansiunea sectorului de stat după 1948
Recensământul industriei din 31 octombrie 1948 arată proporțiile uriașe ale transformării:
• 76% din industrie era deja de stat,
• 98% din transporturi și comunicații,
• 42% din comerț și credit.
Pe ramuri industriale, ponderea statului era covârșitoare:
• 89% în energetică,
• 70% în extractivă,
• 80% în metalurgie,
• 77% în chimie,
• 85% în industria alimentară.
Ulterior, alte legi au extins controlul statului asupra:
• căilor ferate particulare,
• industriei cinematografice,
• spitalelor private,
• farmaciilor,
• depozitelor de medicamente,
• fondului de locuințe.
În 1949, statul a instituit monopolul asupra comerțului exterior, iar în decembrie același an a fost creată Camera de Comerț Exterior.
Ce NU a fost naționalizat imediat
Din motive politice, pentru a evita revolta populară, au fost lăsate temporar în afara naționalizării:
• pământul,
• întreprinderile mici (sub 10 lucrători),
• comerțul mic.
Între 1950–1960, acestea au fost supuse unei politici de îngrădire – limitare – lichidare, până la dispariția aproape totală a sectorului privat.
Planificarea centralizată – noul model economic
Naționalizarea a permis reorganizarea economiei după model sovietic:
• 1947: înființarea Ministerului Industriei și Comerțului,
• 1948: crearea Comisiei de Stat a Planificării,
• reorganizarea ministerelor pe ramuri industriale,
• introducerea programelor lunare de producție,
• primele planuri anuale (1949, 1950), prezentate ca „depășite” în rapoartele oficiale.
Economia devenea astfel complet subordonată statului și planificării centralizate.
Sursa: Vladimir Tismăneanu, Raport final al analizei dictaturii comuniste în România
Comentarii
Trimiteți un comentariu