În Evul Mediu, armatele europene erau dominate de cavaleria nobililor, echipată cu zale, coifuri, scuturi, săbii, sulițe, arcuri și săgeți. Acest tip de armament era costisitor, iar întreținerea unui cal de luptă presupunea resurse considerabile. De aceea, doar aristocrația își putea permite o astfel de dotare militară. În schimbul pământului primit de la seniori, vasalii erau obligați să presteze serviciul militar – o relație fundamentală pentru structura feudală.
Acest model occidental se regăsește și în Țara Românească și Moldova, unde societatea era organizată în jurul stăpânilor de sate, mari și mici, fiecare având obligații militare precise.
Două oști distincte: oastea domnului și oastea boierilor mari
În spațiul românesc medieval existau două structuri militare paralele, cu interese uneori convergente, alteori conflictuale:
1. Oastea domnului
Formată din:
• țărani liberi,
• nemeși,
• mici stăpâni de pământ,
• curteni.
Această oaste depindea direct de domn și era mobilizată prin poruncă domnească. Era, în general, infanterie sau cavalerie ușoară.
2. Oastea boierilor mari
Formată din:
• boieri mari,
• cetele lor de „slugile boierești” – oameni de oaste călări,
• membri ai familiilor boierești (coconii).
Această oaste era legată de domn prin jurământul feudal, nu prin obligație directă. Boierii mari aveau propriile lor trupe, recrutate de pe moșiile lor, în schimbul scutirilor și privilegiilor.
Exemple istorice clare
• 1476, Valea Albă – Baltazar de Piscia notează că Ștefan cel Mare avea 20.000 de oameni: 10.000 „rustici” (țărani) și 10.000 „nobiles” (boieri cu cetele lor).
• Ioan Vodă cel Cumplit – cere călăreților să repete jurământul de credință, semn că aceștia erau legați de el prin obligații feudale.
• 1654, Finta – boierii mari luptă „cu coconii lor și cu slugile lor”, confirmând existența unei oști boierești autonome.
Rivalități între cele două oști
Diferențele sociale dintre boierii mari și micii proprietari generau tensiuni. Un exemplu semnificativ:
• 1563, Petru cel Tânăr atacă Moldova mizând pe „vrajba între călărași și pedestrași”, adică între cavaleria boierească și infanteria domnească.
Aceste conflicte interne puteau influența decisiv politica și stabilitatea țării.
Organizarea teritorială a oștilor: vornici, bani, vătafi și steaguri
Oastea domnească și cea boierească erau structurate pe baze teritoriale, reflectând împărțirea administrativă a țării.
În Moldova
• Vornicul Țării de Sus comanda cetele din nord.
• Vornicul Țării de Jos comanda cetele din sud.
• Miron Costin confirmă rolul vornicului: „De el țin strajele vadurilor și ale granițelor”.
Mari vornici conduc adesea expediții:
• Grozav (expediția lui Petru Rareș împotriva Brașovului),
• Motoc (lupta împotriva lui Joldea),
• Nădăbaicu (campania din 1553).
În Țara Românească
• Banul joacă rolul militar al vornicului moldovean.
• Vornicii munteni conduc trupe în numeroase campanii:
• Danciul îl sprijină pe Vlad V,
• Neagoe ridică oaste împotriva lui Radu de la Afumați,
• Socol este trimis la Liov,
• Dragomir îl urmărește pe Vintilă.
Cronici precum Letopisețul Cantacuzinesc și Radu Popescu menționează „ostile Craiovei, Jiului și Mehedinților” sau „oastea din țara de peste Olt”.
Steagul de județ – unitatea militară de bază
Sub nivelul Țării de Sus / Țării de Jos sau Olteniei / Munteniei, organizarea militară se făcea pe steaguri de județ.
Documente care confirmă existența steagurilor:
• Miron Costin: „veneau din ținuturi din jos niște steaguri de călărași”.
• Neculce: „lipcanii, optzeci de oameni la două steaguri”.
• Cronica moldo-polonă: Moldova avea 24 de ținuturi și 24 de vătafi stegari, deci 24 de steaguri.
Aceste steaguri formau contingentele regionale ale oștirii.
Concluzie
Structura militară a Țărilor Române în Evul Mediu era complexă, stratificată și profund influențată de realitățile sociale ale epocii. Existența a două oști – una domnească și una boierească – reflectă dualitatea puterii feudale, iar organizarea teritorială în vornicii, bani, vătafi și steaguri arată un sistem militar bine articulat, capabil să mobilizeze rapid forțe considerabile.
Sursa: V. Costăchel, P.P. Panaitescu, A. Cazacu, Viața feudală în Țara Românească și Moldova. Sec. XIV-XVII
Comentarii
Trimiteți un comentariu