Noul spirit iosefin, prezent încă din ultimii ani ai domniei Mariei Terezia, se afirmă pe deplin odată cu urcarea pe tron a lui Iosif al II‑lea (1780–1790). Puțini observatori străini au înțeles atât de clar situația românilor din Transilvania precum împăratul însuși, care, în calitate de coregent, a călătorit în provincii pentru a cunoaște realitatea socială și administrativă a Imperiului.
Iosif al II‑lea și descoperirea realității românești
Prima călătorie a lui Iosif al II‑lea în Transilvania, în 1773, îi dezvăluie o societate profund inegală. Românii, „cei mai vechi și mai numeroși locuitori”, sunt descriși ca fiind „chinuiți și încercați de nedreptăți, la dispoziția nobilimii zi de zi și poate în fiecare ceas”. În fața acestor realități, împăratul consideră că reformele trebuie să vizeze direct populația românească, esențială pentru creșterea capacității productive a provinciei.
Edictul de toleranță și începutul schimbării statutului românilor
Publicarea Edictului de toleranță (1781) în Transilvania are o semnificație aparte, deoarece contravine constituției provinciei și provoacă opoziția națiunilor politice și a religiilor recepte. Adaptat condițiilor locale, edictul este completat de circulara din 1782 și de patenta din august 1782, care definesc toleranța ca ridicare a restricțiilor pentru necatolici.
Efectele sunt majore: românii ortodocși pot accede la funcții publice, fapt confirmat de ordinul special din 1783.
Mișcarea petiționară românească și desființarea autonomiilor locale
Reformele iosefine stimulează reacția comunităților românești de pe Pământul regal, care se opun încercărilor sașilor de a-i considera iobagi. Rezultatul este o amplă mişcare petiţionară, susținută atât de sate, cât și de orașe, în special de negustorimea brașoveană.
Prin reforma administrativă, Iosif al II‑lea desființează autonomiile locale și introduce concivilitatea, oferind românilor noi oportunități de afirmare socială și economică.
Reforma educațională și apariția unei noi elite românești
Prin Norma Regia, chiar și cu derogările de la Ratio educationis, sistemul educațional transilvănean capătă un cadru modernizat. În acest context apar inițiative locale românești, care vor contribui la formarea unei noi generații intelectuale.
Iosefinismul devine astfel o punte între iluminism și modernizarea societății transilvănene, oferind un cadru favorabil pentru afirmarea celor neprivilegiați.
Limitele iosefinismului: tensiuni sociale și contradicții politice
Deși reformele creează un climat favorabil schimbării, ele nu reușesc să rezolve problemele sociale și naționale ale românilor. Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan (1784) și mișcarea de emancipare națională reflectă atât aspirațiile românilor, cât și limitele politicii imperiale.
Iosif al II‑lea guvernează prin decrete, ignorând Dieta și instituțiile tradiționale. Reforma administrativă, prin reîmpărțirea principatului în 10, apoi 11 comitate, lovește în autonomiile națiunilor privilegiate, reducând comitatele la simple circumscripții subordonate statului.
Modernizarea justiției și codificările legislative
Împăratul separă administrația de justiție și încearcă să limiteze puterea forurilor locale, înlocuind justiția feudală cu una modernizată. Continuând codificarea începută sub Maria Terezia, Iosif al II‑lea promovează ideile lui Beccaria, Sonnenfels și Martini.
Prin Allgemeines Gesetzbuch (1787), Codul criminal este modernizat, iar ameliorările Codului civil marchează un pas important în organizarea societății.
Disoluția sistemului națiunilor politice și reacția nobilimii
Reformele, în special decretarea concivilității, afectează autonomia orașelor săsești și permit accesul altor naționalități în bresle și administrație. Acest proces contribuie la disoluția sistemului națiunilor politice și la afirmarea păturilor sociale nenobiliare.
Nobilimea reacționează puternic, temându-se că reformele stimulează revendicările românilor, sârbilor și altor grupuri asuprite. Diploma leopoldină continuă să refuze recunoașterea românilor ca națiune politică, iar pactul dintre Imperiu și clasele dominante rămâne intact.
O nouă elită și mitul „bunului împărat”
Practica iosefină formează o generație intelectuală reformatoare, provenită din toate etniile, opusă spiritului aristocratic. În interiorul celor două biserici românești se conturează o elită care aderă la programul iosefin.
În mediul rural, reformele cultivă ideea „bunului împărat”, perceput ca protector al celor oprimați, în opoziție cu nobilimea locală.
Sursa: Mihai Bărbulescu, Denis Deletant, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Keith Hitchins, Istoria României
Comentarii
Trimiteți un comentariu