Societatea Națiunilor, creată la finalul Primului Război Mondial, a reprezentat prima încercare globală de instituționalizare a păcii și cooperării internaționale. Pactul său, inclus în tratatele de pace din 1919–1920, stabilea principiile, structurile și mecanismele prin care statele membre ar fi trebuit să prevină conflictele și să gestioneze crizele internaționale.
Structura Societății Națiunilor
Pactul cuprindea 26 de articole, definind obiectivele, componența și modul de funcționare al organizației.
Instituțiile principale
• Consiliul – organul executiv, format inițial din 5 membri permanenți (în practică 4, deoarece SUA nu a aderat) și 4 membri nepermanenți.
• Numărul membrilor nepermanenți crește la 6 în 1922 și 9 după 1926.
• Adunarea Generală – reunea toți cei 42 de membri fondatori, fiecare având un vot egal.
• Secretariatul – cu sediul la Geneva, responsabil de administrarea activităților curente.
• Curtea Permanentă de Justiție Internațională – stabilită ulterior la Haga, pentru soluționarea juridică a disputelor.
Lipsa unei delimitări clare între atribuțiile Consiliului și ale Adunării a generat confuzii și a slăbit eficiența organizației.
Organisme subsidiare
Societatea dispunea și de o rețea de comisii specializate:
Politice
• Comisia Permanentă pentru Mandate
• Înaltul Comisariat pentru Refugiați
Tehnice
• cooperare intelectuală
• probleme sociale
• combaterea sclaviei
• sănătate publică
• transporturi și comunicații
Aceste organisme au avut, în multe cazuri, rezultate mai consistente decât structurile politice ale Ligii.
Articolele-cheie ale Pactului
Articolul 16 – sancțiuni împotriva agresorului
Era considerat „coloana vertebrală” a Pactului. Prevedea:
• sancțiuni economice obligatorii
• posibilitatea recurgerii la forță militară împotriva statului agresor
Agresor era considerat statul care refuza procedurile de arbitraj și mediere prevăzute în Pact.
Articolul 12 – obligativitatea arbitrajului
Statele membre se angajau să nu recurgă la război înainte de epuizarea procedurilor pașnice.
Articolul 14 – crearea Curții Permanente de Justiție Internațională
Un pas important spre instituționalizarea dreptului internațional.
Articolul 15 – medierea disputelor
Detalia mecanismele de conciliere și rolul Consiliului în soluționarea conflictelor.
Articolul 19 – revizuirea tratatelor
Permitea modificarea tratatelor internaționale, dar aplicarea era aproape imposibilă din cauza votului unanim cerut de articolul 5.
Obiectivele fundamentale ale Societății Națiunilor
Pactul prelua principii din programul președintelui american Woodrow Wilson:
• garantarea păcii și securității colective
• cooperare între state pe baze de egalitate
• reducerea înarmărilor
• soluționarea pașnică a diferendelor
• sancționarea celor care încalcă tratatele
Deși idealiste, aceste obiective au inspirat ulterior arhitectura ONU.
Sistemul mandatelor – administrarea teritoriilor foste colonii
Pentru teritoriile fost germane sau otomane, Liga a introdus sistemul mandatelor, prin care administrarea era încredințată unor mari puteri, cu scopul pregătirii pentru autonomie sau independență.
Exemple de mandate
• Japonia – în China și Pacific
• Marea Britanie – Palestina, Mesopotamia (viitorul Irak)
• Franța – Siria și Liban
• Africa – teritorii împărțite între Franța și Marea Britanie
Durata mandatelor varia, iar controlul Ligii era mai degrabă formal.
Orașe libere sub autoritatea Ligii
Pentru zone disputate, Societatea a instituit statutul de oraș liber:
• Danzig – disputat între Germania și Polonia
• Fiume – revendicat de Italia și Iugoslavia
Aceste soluții au avut succes limitat, tensiunile persistând până în anii ’30.
Concluzie
Pactul Societății Națiunilor a reprezentat o încercare ambițioasă de a crea un sistem global de securitate colectivă. Deși a avut realizări notabile în domeniile tehnice și umanitare, slăbiciunile structurale – lipsa SUA, votul unanim, absența unui mecanism coercitiv real – au împiedicat Liga să prevină agresiunile anilor ’30. Totuși, experiența acumulată a stat la baza creării ONU, care a preluat și perfecționat multe dintre ideile inițiale.
Sursa: Bogdan Antoniu, Mihai Rudolf Dinu, Istoria relațiilor internationale în sec. XIX-XX
Comentarii
Trimiteți un comentariu