Medicul si chimistul francez Pierre Jacques Antoine
Bechamp s-a nascut la 16 octombrie 1816 la Bassing, langa Dieuze . In 1824 il insoteste pe unchiul sau matern, diplomat de profesie, intr-o calatorie care
avea drept tinta Sankt Petersburg. Strabate Austria, Ungaria, trece Carpatii ajunge
in noiembrie 1825 la Bucuresti. Este gazduit in casa lui Gheorghe Bibescu,
viitorul domnitor. Unchiul moare in 1831 si tanarul ramane in Tara Romaneasca poate
datorita rudeniei cu profesorul francez
naturalizat aici J.A. Valliant. In 1829 devine elev practicant farmacist si
lucreaza in farmacia la Mausel, de pe Podul Mogosoaiei.
A fost membru corespondent al Academiei de Medicind din Paris si membru de onoare
al Societatii de Stiinte Fizice din Bucuresti; cu ocazia
alegerii, a fost decorat cu Comma Romaniei in gradul de comandor. Conferirea
distinctiilor romanesti i-a prilejuit o corespondenta cu dr. Constantin Istrati,
in care evoca cei 9 ani petrecuti in Tara Romaneasca.
Vazui deci Bucurestii pentru prima oara la 1825. In
comparatie cu orasele pe care le vazusem, il gasii tacut ca pustietatea,
purtand inca stigmatele barbariei; spre pilda, vad inca ca si cum a fost ieri,
cutremurandu-ma in sufletul meu de copil, randurile de capete ale condamnatilor
infipte in tepi imprejurul marii inchisori! Se poate dar judeca prin aceasta
despre progresele realizate si care avura loc la putini ani dupa timpurile
acelea. Strazile Bucurestilor, chiar cele mai mari, erau numite poduri; intr-adevar,
erau poduri de lemn aruncate pe rigole pline de noroi; ce-i de mirare ca am
fost martorul unei teribile si mortale epidemii de ciuma, cam intre anii
1827-18282. Barbaria Meuse din oras un adevarat mormant, se traia sub o
impresie de groaza involuntara.
Am vazut defiland pe Podul Mogosoaei o zi intreaga armata
ruseasca, care se ducea sa invinga in Balcani. Roman cum ma simteam prin toate
fibrele inimii mele, tot atat ma simteam si francez, nu-i de mirare ca impartaseam
entuziasmul romanilor aplaudand victoriile rusilor! Am vazut Bucurestii deja
transformat, splendid luminat, strazile impodobite cu panze pe care erau
pictate marile batalii; intregul Bucuresti era afara, sufletul Romaniei era
intreg acolo aplaudam victoriile care inlaturau barbaria.
Sub protectoratul rus, progresul nu se opri deloc.
Schimbarile in bine erau surprinzatoare, am asistat chiar la formarea primelor
regimente ale armatei romane, unul din aceste regimente avea colonel pe un
Filipescul I. Tinerii mei prieteni impreuna cu mine aplaudam admiram tinuta
martiala sanatatea tinerilor soldati ai armatei nascande. Acelasi lucru era cu
cultura literara. Pana atunci nu vazusem jucandu-se la Bucuresti decat piese
germane de autori germani si austrieci, reprezentate pe scene improvizate.
Mi-aduc aminte ca am vazut reprezentandu-se
Fra Diavolo in nemteste, limba
pe care o vorbeam atunci mai bine decat franceza. Inainte de plecarea mea se
incepuse construirea unui teatru; chiar se vorbea ca se vor juca in romaneste
piesele frantuzesti.
In fine, parasii Bucurestii, dar cu ochii scaldati in
lacrimi. Eram miscat, pentru ca nu traieste cineva degeaba, la o varsta unde
impresiile sunt atat de vii, intr-o tara in
care ai vazut la lupta patriotismul unui popor generos. Nu vazusem romanii
dezvoltandu-si incetul cu incetul puterile care trebuiau sa le procure independenta?
Nu fusesem martorul dezvoltarii materiale si culturale a Bucurestilor? Nu lasam
prieteni ale caror binefacerile simtisem? N-am cantat si eu, din fundul inimii:
Dambovita, apa dulce?... Gandind ca,
dupa ce am baut din apa ei, nu-i voi parasi niciodata malurile, o tara si
un popor ce aratase atata marire, tot astfel nu voi uita niciodata
generozitatea unei natiuni care a
rezistat oprimarii si care a stiut sa se elibereze!
Sursa: Coord. Paul Cernovodeanu, Calatori straini despre Tarile Romane in sec. XIX
Comentarii
Trimiteți un comentariu