Conferința de pace de la Paris din 1856, încheiată după Războiul Crimeii, a respins o serie de pretenții britanice – neutralizarea Mării Baltice, recunoașterea independenței Circasiei – și a stabilit retrocedarea către Principatul Moldovei a unei părți din Basarabia aflată sub stăpânire rusă.
Deși Austria ceruse o retrocedare mult mai amplă, Marile Puteri au acceptat doar o pătrime din suprafața revendicată. Rusia a reușit să reziste presiunilor britanice datorită atitudinii conciliatoare a Franței, care a refuzat să susțină cererile radicale ale Londrei privind revizuirea frontierelor.
În ședințele Congresului au existat discuții aprinse, însă adevăratele tensiuni au izbucnit abia în momentul aplicării practice a deciziilor. Delimitarea noii frontiere basarabene a provocat, în vara și toamna anului 1856, o criză diplomatică europeană ce a necesitat convocarea unei noi conferințe la Paris.
📜 2. Protocolul nr. 21 (4 aprilie 1856) și începutul demarcării
Protocolul nr. 21 prevedea ca reprezentanții Puterilor garante să se întrunească la Galați la 6 mai 1856 pentru a începe delimitarea frontierei. După finalizarea operațiunilor, Rusia trebuia să predea Moldovei teritoriul stabilit.
Articolul 20 al Tratatului de Pace descria noua linie de hotar:
• pleca de la Marea Neagră, la 1 km est de lacul Burna Sola (Burnaz),
• intersecta perpendicular șoseaua Ackerman,
• urma șoseaua până la Valul lui Traian,
• trecea la sud de Bolgrad,
• urca pe râul Ialpug până la Sărățica,
• se încheia la Katamori, pe Prut.
⚓ 3. Primele divergențe: Insula Șerpilor
Insula Șerpilor, aflată în largul Mării Negre, fusese înainte de război în posesia Rusiei și avea doar un far. Tratatul nu o menționa explicit, ceea ce a permis Rusiei să o revendice din nou.
Surpriza a venit în iunie 1856, când un detașament otoman a debarcat pe insulă, a instalat un far nou și a preluat controlul.
Rusia a protestat energic, cerând convocarea unei conferințe. Turcia, la rândul ei, a susținut cu fermitate dreptul de proprietate asupra insulei.
Inițial, Franța a sprijinit argumentele rusești, însă Marea Britanie a insistat că insula are importanță strategică și ar putea fi fortificată de Rusia. După presiuni diplomatice, Franța a cedat, iar la 7 iulie 1856 ministrul britanic de Externe Clarendon a anunțat recunoașterea drepturilor Porții asupra Insulei Șerpilor.
🏙️ 4. Criza Bolgradului – cea mai serioasă dispută
Articolul 20 prevedea ca frontiera să treacă „la sud de Bolgrad”. Însă comisarii au descoperit rapid o problemă: existau două localități numite Bolgrad.
• Bolgradul vechi (Tabac) – situat mai la nord, pe hărțile rusești.
• Bolgradul nou – situat pe malul lacului Ialpug, mai la sud.
Comisarii Austriei, Franței, Marii Britanii și Turciei au suspectat o manevră rusească. Ei au întrebat oficial dacă „Tabacul” nu este adevăratul Bolgrad menționat în tratat.
Argumentul lor: Rusia consimțise la o rectificare a frontierei pentru a asigura libera navigație pe Dunăre, ceea ce implica renunțarea la lacurile conectate cu fluviul.
Rușii au respins interpretarea, susținând că frontiera trebuie să urmeze talvegul lacului Ialpug și că nu pot fi privați de apele rămase în interiorul noii linii de hotar.
🔹 Soluția franceză
Comisarul francez a propus ca Rusia să cedeze Bolgradul Moldovei în schimbul unei mici compensații teritoriale.
Abia după ce Franța a garantat că Rusia va accepta, Marea Britanie a fost de acord cu convocarea unei noi conferințe la Paris.
🌊 5. Disputa asupra Deltei Dunării
Articolul 21 prevedea că teritoriul cedat de Rusia va fi încorporat Moldovei, sub suzeranitatea Porții.
Deși tratatul nu menționa explicit gurile Dunării, Turcia a pretins că acestea îi revin „în mod firesc”, invocând dreptul istoric de proprietate.
• Marea Britanie și Franța au sprijinit Poarta.
• Austria a ezitat, sperând să obțină un statut privilegiat în cazul neutralizării Dunării de Jos.
În august 1856, ministrul francez Walewski a anunțat că Franța, Marea Britanie, Austria și Rusia au ajuns la un acord favorabil Porții.
🕊️ 6. Conferința de la Paris (ianuarie 1857) și soluționarea crizei
Conferința pentru delimitarea frontierei s-a întrunit la Paris, iar Protocolul din 6 ianuarie 1857 a stabilit:
• recunoașterea suveranității otomane asupra Insulei Șerpilor,
• atribuirea Deltei Dunării Turciei,
• cedarea Bolgradului către Principatul Moldovei,
• stabilirea frontierei pe Ialpug/Ialpucel,
• retragerea navelor britanice din Marea Neagră,
• evacuarea trupelor austriece din Principate.
Franța a jucat din nou rolul de mediator, convingând Rusia să cedeze Bolgradul și determinând Anglia și Austria să accepte evacuarea.
Pentru a-și repara imaginea în fața Porții, afectată de poziția ambiguă în chestiunea basarabeană, Franța a subliniat că a contribuit decisiv la readucerea gurilor Dunării sub control otoman.
Sursa: Diana Dumitru, Marea Britanie și unirea Principatelor Române
Comentarii
Trimiteți un comentariu