Semnarea Tratatului de Pace de la 10 februarie 1947 a reprezentat, în plan juridic, momentul în care România a ieșit de sub regimul Convenției de Armistițiu din 12 septembrie 1944 și a redevenit, teoretic, un stat independent și suveran. În realitate, prezența trupelor sovietice pe teritoriul românesc a continuat, iar influența Moscovei asupra politicii interne și externe a României s-a consolidat rapid.
Tratatul de Pace din 1947: independență formală, control sovietic real
Documentul prevedea retragerea forțelor aliate în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a tratatului, însă Uniunea Sovietică își rezerva dreptul de a menține trupe în România pentru „asigurarea liniilor de comunicație” către zona de ocupație sovietică din Austria. Această clauză a permis Moscovei să păstreze controlul militar asupra țării, în ciuda aparenței de suveranitate.
Tratatul de prietenie româno‑sovietic (1948): subordonarea politică oficializată
După război, România – asemenea celorlalte state de democrație populară – a adoptat o politică externă complet aliniată directivelor sovietice. La 4 februarie 1948, România a semnat Tratatul de prietenie, colaborare și asistență mutuală cu URSS. Documentul prevedea:
• consultări permanente în probleme internaționale;
• sprijin militar reciproc în cazul unui conflict cu Germania sau cu un stat aliat acesteia;
• interdicția de a încheia alianțe îndreptate împotriva celeilalte părți;
• dezvoltarea relațiilor economice și culturale „în spiritul prieteniei socialiste”.
Semnat de Petru Groza și V. M. Molotov, tratatul a fost primul acord de acest tip încheiat de URSS cu un fost stat inamic, marcând integrarea deplină a României în sfera de influență sovietică.
Predarea Insulei Șerpilor (1948): o nouă pierdere teritorială
În urma discuțiilor dintre Groza și Molotov, la 23 mai 1948 a fost semnat acordul prin care România ceda Insula Șerpilor Uniunii Sovietice. Această modificare teritorială nu era prevăzută în Tratatul de Pace din 1947 și a reprezentat o nouă amputare a teritoriului național, după pierderea Basarabiei și a nordului Bucovinei.
Ruptura cu Iugoslavia și disciplina blocului sovietic
Deteriorarea relațiilor dintre Stalin și Tito în 1948 a avut efecte imediate asupra statelor socialiste. La București, între 20 și 29 iunie 1948, Biroul Informativ al Partidelor Comuniste și Muncitorești a condamnat conducerea Partidului Comunist Iugoslav. Ca urmare, toate statele socialiste – inclusiv România – au rupt relațiile diplomatice cu Iugoslavia, demonstrând obediența totală față de Moscova.
CAER (1949): integrarea economică în sistemul sovietic
În 1949 a fost creat Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER), organism menit să coordoneze economiile statelor socialiste. Membrii fondatori au fost Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România, Ungaria și URSS. Ulterior s-au alăturat Albania, RDG, Mongolia, Cuba și Vietnamul de Nord.
Deși prezentat ca un mecanism de cooperare, CAER a funcționat în practică ca un instrument prin care URSS își impunea interesele economice asupra celorlalte state membre.
Tratatul de la Varșovia (1955): integrarea militară în blocul sovietic
La 14 mai 1955, din inițiativa Kremlinului, a fost creat Tratatul de la Varșovia, alianță militară care plasa armatele statelor socialiste europene sub comandament sovietic. Era replica directă la NATO (1949) și a consfințit militarizarea blocului estic.
România în ONU (1955): o deschidere controlată
România a solicitat aderarea la ONU încă din 1947, dar abia în decembrie 1955 a fost admisă, alături de alte 16 state, în urma negocierilor de la Conferința miniștrilor de externe de la Geneva. În primii ani de activitate în organizație, România a urmat fidel linia diplomatică dictată de Moscova, fără inițiative proprii.
Sursa: Ioan Scurtu,Curs România în relatiile internationale
Comentarii
Trimiteți un comentariu