Cruciada a III‑a și pierderea Ierusalimului

                                                    Sursa foto: commons.wikimedia.org

Situația statelor cruciate din Asia Mică a devenit critică în momentul în care turcii selgiucizi, conduși de Nur al‑Din, au profitat de slăbiciunea regatului fatimid al Egiptului și au inițiat un amplu proces de unificare a forțelor musulmane. Scopul era clar: împiedicarea consolidării unui teritoriu creștin în Orientul Apropiat. După eșecul Cruciadei a II‑a, balanța de putere s‑a înclinat în favoarea musulmanilor, iar două dintre statele cruciate – Edessa și Antiohia – au fost recucerite. Doar Regatul Ierusalimului mai reușea să opună rezistență avansului musulman spre Bosfor.

La treisprezece ani după moartea regelui Amaury, o serie de decizii greșite ale lui Guy de Lusignan au dus la catastrofa finală: Ierusalimul a fost cucerit de Saladin.

Reacția Occidentului și începuturile Cruciadei a III‑a

Primii alarmați au fost papalitatea și regele Siciliei, Guillaume II, care a încheiat un armistițiu cu Bizanțul și a pornit spre Țara Sfântă în martie 1188. În paralel, papa a încercat să mobilizeze statele catolice, însă cu rezultate modeste. În cele din urmă, sprijinul a venit din partea Angliei, Franței și a împăratului Frederic I Barbarossa.

În mai 1189, armata germană a pornit spre Constantinopol. Bizantinii, temându‑se că o victorie a cruciaților le‑ar putea periclita teritoriile, au încheiat un armistițiu cu Saladin. Deși armata imperială era impresionantă, ea s‑a destrămat rapid după moartea absurdă a lui Barbarossa, care s‑a înecat în râul Selef, căzând de pe cal cu armura grea.

Intervenția statelor maritime italiene

Papalitatea a reușit să mobilizeze marile republici maritime – Pisa, Genova și Veneția –, care au trimis aproximativ 100 de nave. Flota a fost întărită de contingente franceze și nordice, însă o eroare tactică majoră a compromis avantajul naval: între teritoriile cruciate și litoral a rămas o fâșie neocupată, exploatată de Saladin pentru a izola armata terestră de sprijinul maritim.

Filip II și Richard Inimă de Leu intră în scenă

Regii apuseni Filip II al Franței și Richard I al Angliei au pornit târziu în cruciadă, în iulie 1190, pe rute diferite. Richard a fost deviat de o furtună spre Cipru, pe care l‑a cucerit de la bizantini, în timp ce Filip II a ajuns la Accra, dar s‑a implicat mai mult în festivități decât în lupte.

În iunie 1191, Richard a sosit la Accra, însă rivalitatea dintre cei doi regi a afectat grav coordonarea militară. Cu toate acestea, după un asediu prelungit și epuizarea apărătorilor musulmani, Accra a capitulat la 12 iulie 1191.

Retragerea din fața Ierusalimului și criza de succesiune

După cucerirea unor teritorii din apropiere, cruciații au ezitat să atace Ierusalimul. Saladin a fortificat orașul, dar Richard I, rămas singur la comanda armatei după plecarea lui Filip II, a ordonat în mai 1192 retragerea din fața Ierusalimului, considerând că nu poate menține orașul în lipsa unor resurse stabile.

În tabăra cruciată a izbucnit apoi un conflict privind succesiunea la tronul Ierusalimului, dispută între Guy de Lusignan și Conrad de Montferrat. Conrad a câștigat sprijinul majorității, dar a fost asasinat la scurt timp. Moartea sa a privat lumea creștină de un lider capabil, care părea să aibă potențialul de a revitaliza proiectul cruciat.

 Sursa: Zeno Karl Pinter, Ioan Marian Tiplic, Europa si Orientul Apropiat in Evul Mediu