Arabia preislamica

                                                    Sursa foto: commons.wikimedia.org

De-a lungul veacurilor, din primele atestări scrise și până în secolul al VII‑lea, Peninsula Arabică – întinsă între Marea Roșie, Eufrat, Golful Persic și Oceanul Indian – a rămas aproape neschimbată, izolată de marile transformări care au zguduit Asia, Europa și nordul Africii. Arabii își plasau originile în negura timpurilor, iar izvoarele orientale menționează uneori „vechii arabi primitivi” sau „triburile pierdute”.

În secolul al VII‑lea, acest popor de nomazi, până atunci puțin cunoscut, intră spectaculos în istoria universală. În mai puțin de un deceniu, impulsionați de noua religie – islamul –, arabii cuceresc Iranul, Mesopotamia, Irakul, Siria, Africa de Nord și Peninsula Iberică. Surprinzător nu a fost doar ritmul cuceririlor, ci și faptul că acești războinici s-au dovedit remarcabili administratori, diplomați și creatori de cultură.

Arabia de Sud și Arabia de Nord – două lumi diferite

În Yemen, unde ploile sunt mai frecvente, se dezvoltase o agricultură prosperă: cereale, orez, pomi fructiferi (în special curmali), plante aromatice și creșterea animalelor. Nu întâmplător, Antichitatea numea această regiune Arabia Fericită.

În Hedjaz, condițiile naturale erau mai aspre, dar aici au înflorit două centre comerciale majore:

• Mecca,

• Yathreb (Medina).

Aceste orașe se aflau pe rutele comerciale care legau Yemenul de Siria, Egipt și Irak, devenind noduri economice vitale.

Beduinii – nucleul demografic al Peninsulei

În Arabia centrală, septentrională și în deșertul Siriei dominau beduinii, nomazi ai stepelor (badiya). Ei reprezentau „rezervorul demografic” al Peninsulei, infiltrându-se adesea în regiunile vecine și devenind semi‑nomazi. Termenul arabi (A’rab), inițial desemnând triburile nomade, s-a extins treptat la toți locuitorii Peninsulei.

Deși mentalitatea nomadă respingea ideea de stat, în nord au apărut formațiuni politice în jurul centrelor comerciale de pe marile drumuri caravaniere. Două rute aveau importanță internațională:

• drumul Yemen–Siria, pe coasta Mării Roșii, trecând prin Mecca și Medina;

• drumul din sudul Golfului Persic, de-a lungul Eufratului, până în Siria centrală.

În interior, tribul Kinda a reușit în secolul al V‑lea să formeze o confederație tribală, însă doar pentru scurt timp.

Structura socială și economică

Viața economică și socială varia în funcție de regiune:

• în Yemen și Hedjaz existau agricultori, meșteșugari, negustori, cămătari și sclavi,

• în zonele nomade predominau păstorii și războinicii.

Aristocrația tribală controla turme, pământuri și comerțul, în special la Mecca. Triburile erau conduse de un șeic sau emir, simbolizat prin lancea înfiptă în fața cortului. Funcția nu era strict ereditară, depinzând de prestigiul și acceptarea comunității. Toți șeicii unui trib recunoșteau un lider suprem, Șeicul Șeicilor, capabil să unească triburile în fața unui pericol comun.

Religia Arabiei vechi – un mozaic de credințe

Societatea arabă preislamică se afla în plin proces de destrămare a relațiilor gentilice și de apariție a unor noi categorii sociale. Fiecare trib avea propriile zeități, însă în ajunul apariției islamului se contura tot mai clar o tendință de unificare politică și religioasă.

Religia tradițională era un amestec de:

• animism,

• credințe în spirite și puteri supranaturale,

• venerarea djinn‑ilor, entități care influențau gândurile și faptele oamenilor.

Această lume fragmentată, dar în plină transformare, a constituit terenul pe care avea să apară islamul și să declanșeze una dintre cele mai rapide și spectaculoase expansiuni din istoria omenirii.

 Sursa: Zeno Karl Pinter, Ioan Marian Tiplic, Europa si Orientul Apropiat in Evul Mediu