După moartea Profetului Muhammad, disputele dintre cele două tabere ale comunității musulmane au dus la alegerea lui Abu Bekr ca prim locțiitor al Trimisului lui Allah (Halifa Rasul Allah). Odată cu el și cu următorii trei conducători, s‑au pus bazele instituției califatului, în care califul devine sursa unică a autorității politice și religioase.
Califii rașidun – perioada fondatoare (632–661)
Primul dintre cei patru califi „rașidun” (inspirați) a fost Abu Bekr (632–634), sub care islamul își consolidează controlul asupra Arabiei, în special în zona centrală. Urmașul său, Omar ibn al‑Khattab (634–644), extinde rapid teritoriile statului arab. După victoria împotriva bizantinilor în 636, Siria și Palestina intră sub autoritate musulmană, urmate de cucerirea Irakului, înfrângerea Imperiului Persan și ocuparea Mesopotamiei.
Latifundiile bizantine și persane devin domenii ale statului arab, administrate de structurile locale, dar supravegheate strict de guvernatorii numiți. Societatea era împărțită între musulmani și ne‑musulmani, aceștia din urmă fiind supuși, dar protejați (dimmi) dacă aparțineau unei religii monoteiste și plăteau un impozit special. Domnia lui Omar se încheie prin asasinarea sa de către un sclav persan.
Al treilea calif, Othman (644–656), socrul Profetului, nu a continuat expansiunea în același ritm, iar perioada sa este marcată de tensiuni interne și polarizare socială. Aceste conflicte duc la asasinarea sa.
Sfârșitul califilor rașidun și începutul dinastiei omayyade
Odată cu proclamarea lui Muawiya, era califilor rașidun se încheie, iar califatul intră în faza omayyadă. Această dinastie transformă structura statului într‑un adevărat imperiu, cu o administrație influențată puternic de modelele persane și bizantine. Capitala este mutată la Damasc, iar sub influență bizantină se introduce principiul dinastic.
În această perioadă se cristalizează trei mari orientări ale islamului:
• suniții,
• șiiții,
• kharidjiții.
Kharidjiții, cei care l‑au trădat pe Ali la bătălia de la Siffin (657), sunt ulterior masacrați de armata acestuia. Ali este la rândul său ucis în 661 de un adept kharidjit, în fața moscheii din Kufa.
Dinastia omayyadă – un imperiu medieval (661–750)
Cei 90 de ani ai dinastiei omayyade marchează o expansiune militară impresionantă: cucerirea Maghrebului, a Khorasanului și extinderea granițelor până în Spania la vest și până la oazele din Bukhara și Samarkand la est.
Din punct de vedere politic, Muawiya creează o monarhie ereditară cu tendințe absolutiste, transformând califatul într‑un imperiu ce continuă tradiția marilor puteri ale Antichității. Teritoriul controlat acoperă o mare parte a fostelor state succesoare ale lui Alexandru cel Mare și zone întinse din sudul fostului Imperiu Roman.
Dintre califii omayyazi, se remarcă în special:
• Abd al‑Malik (685–705),
• al‑Walid I (705–715),
sub care imperiul atinge cea mai mare extindere teritorială.
Sursa: Zeno Karl Pinter, Ioan Marian Tiplic, Europa si Orientul Apropiat in Evul Mediu
Comentarii
Trimiteți un comentariu