Succesiunea se deschidea prin moartea persoanei și se întemeia pe două forme principale: moștenirea legală și moștenirea testamentară.
Moștenirea legală
Moștenitorii direcți erau, în primul rând, descendenții pe linie bărbătească. Dacă aceștia lipseau și existau doar fiice, se aplica vechea regulă a gineriei pe curte, prin care ginerele prelua rolul succesorului. În absența descendenților, moștenirea revenea ascendenților și colateralilor.
Legislația epocii acorda o atenție specială și soțului supraviețuitor. Acesta primea:
• o parte virilă în usufruct, egală cu partea unui copil, atunci când venea în concurs cu descendenții;
• între o șesime și o treime în proprietate deplină, dacă nu existau copii sau dacă aceștia proveneau dintr‑o altă căsătorie a defunctului.
Reglementările privind copiii naturali și adoptați diferă între coduri:
• Codul Calimach permitea copiilor naturali să moștenească pe tatăl lor, alături de copiii legitimi.
• Codul Caragea era mai restrictiv, acordând copiilor naturali drept de moștenire doar față de mamă.
• Copiii înfiați beneficiau de aceleași drepturi ca și copiii legitimi, fiind chemați la moștenirea părinților adoptivi.
În această perioadă sunt atenuate sau chiar eliminate reguli tradiționale precum:
• principiul masculinității,
• primogenitura,
• rezerva succesorală în forma ei rigidă,
• trimiria, adică treimea din avere destinată cheltuielilor funerare și pomenilor.
Moștenirea testamentară
Moștenirea testamentară reprezenta cealaltă modalitate de transmitere a averii. La baza ei se afla testamentul, actul de ultimă voință prin care defunctul desemna beneficiarii și bunurile lăsate acestora.
Testamentul putea fi:
• scris,
• sau verbal, „cu limbă de moarte”, în fața martorilor (numărul lor fiind variabil).
Testatorul putea dispune liber de bunurile sale pentru momentul în care nu va mai fi în viață. Dispozițiile testamentare puteau viza:
• împărțirea averii între moștenitori,
• dezmoștenirea anumitor erezi,
cu condiția să nu fie încălcată rezerva succesorală prevăzută de lege în favoarea descendenților și ascendenților.
Sursa: Ion Negru, Istoria dreptului romanesc
Comentarii
Trimiteți un comentariu