Din punct de vedere etimologic, termenii
de “vasal” şi “vasalitate” au intrat în limbajul istoric derivând din rădăcina
celtică “gwas” sau “gwasaul”, cu înţelesul de slujitor, de unde prin latinizare
s-a ajuns la “vassus” sau “vassalus”, prin care se desemnează un om liber
intrat în serviciul unui “dominus” sau “senior”, în schimbul unui beneficiu.
Acest beneficiu este numit şi “feud”, termen ce provine din germana veche,
“fehü” însemnând animal, iar „fehü-od“ răsplată în animale, amintind de
perioada migraţiei, în care răsplata unor fapte de arme se făcea cel mai adesea
în vite.
Relaţia de interdependenţă personală
datorată unui bun transferat în posesia unei persoane pe baza unei obligaţii
contractuale prestabilite a existat din totdeauna, dar nu a definit fundamentul
relaţiilor sociale aşa ca în Occidentul medieval. Relaţii de tip vasalic au mai
fost practicate şi în alte spaţii geografice sau în alte epoci. Încă în vechiul
regat egiptean, în perioada dinastiei a VI-a, deci mileniul III î.d.C., regele
înzestra pe înalţii funcţionari în schimbul slujbelor lor cu pământ, ce nu
putea fi înstrăinat ci doar moştenit, deci în posesie condiţionată. Şi în China
„relaţii de tip vasalic” sau „feudal” sunt amintite din vremuri străvechi, dar
cu certitudine ele sunt atestate din perioada dinastiei Tschou, cca. 1100
î.d.C., când funcţionează o reală ierarhie vasalică. Feudul chinez era numit
„feng” şi putea exista ca beneficiu, „kvoh” sau ca alodiu „fuiung”, iar vasalii
erau ierarhizaţi pe cinci categorii: „kung” erau vasali ai coroanei, „hou”
vasalii primilor, urmaţi de micii vasali: „peh”, „tsi” şi „nan”.
În Europa apuseană relaţiile vasalice
apar în secolul al VIII-lea, când se generalizează şi se legiferează practica
existentă deja din perioada migraţiilor, de intrare a oamenilor liberi,
capabili să poarte arme, în ceata militară, respectiv sub protecţia unui şef
militar. În perioada migraţiei, şeful militar devenea proprietarul tuturor
bunurilor capturate în urma campaniilor militare şi era cel ce hotăra împărţirea
prăzii de război, în general a beneficiilor, către luptătorii cei mai buni. În
această perioadă când comunităţile se aflau încă în mişcare, bunul cel mai de preţ
îl reprezentau animalele, în special vitele, (Fehü), de unde un bun primit ca recompensă
în urma unui serviciu prestat sau în vederea prestării în continuare a unui
serviciu începe să se numească "feud" (Fehü-od).
De acum, pe lângă termenul de feud, va
apare tot mai des şi cu precădere în izvoarele de limbă latină, termenul de "beneficium",
care era perceput în secolele VI-VII, în sensul său etimologic, de
"binefacere", de răsplată pentru slujbe aduse anterior. În urma perceperii
unei astfel de danii, cunoscută şi sub denumirea de "beneficiu
necondiţionat" sau "alodiu", obligaţia vasalului înceta, el
putând folosi pământul sau animalele obţinute în această formă fără să mai
datoreze seniorului alte slujbe. Dacă dorea să mai obţină şi alte beneficii, el
participa şi la următoarele campanii militare, fără o înţelegere prealabilă
certă, sperând doar într-o recompensă în urma victoriei, a implicării sale personale
în obţinerea acestei victorii şi desigur în cazul în care va supravieţui.
Situaţia se schimbă radical în secolele
VIII-IX, când prin întărirea puteri centrale
şi datorită sustragerii tot mai adesea a vasalilor cu beneficii necondiţionate de
la îndatoririle militare, se trece la sistemul beneficiului condiţionat de îndeplinirea
unor slujbe, ba chiar se încearcă transformarea vechilor danii necondiţionate
în feude condiţionate de serviciul militar. Prin acordarea unui beneficiu
viager condiţionat, între suzeran, numit iniţial "dominus" apoi
"senior" şi vasal se încheie un contract bilateral, prin care ambele
părţi se puneau de accord asupra obligaţiilor reciproce, bazate în special pe
fidelitate şi ajutor şi consfinţite prin "omagiul vasalic", un
legământ prin care vasalul devenea "omul" seniorului său. Un astfel
de contract de vasalitate era valabil doar atâta timp cât cele două părţi îşi
puteau îndeplini obligaţiile prestabilite şi doar pe perioada vieţii persoanelor
care încheiau contractul. Neachitarea obligaţiei contractuale era automat
considerată trădare sau în limbajul epocii „felonie” sau „hiclenie” şi însemna
pentru vasal pierderea feudului, care putea fi atribuit unui alt vasal, capabil
să se achite de obligaţiile prestabilite.
Existau şi excepţii, Carol cel Mare
stabilind printr-un capitulariu databil între anii 801 şi 813 condiţiile în
care un vasal îşi putea părăsi seniorul, respectiv: dacă seniorul încearcă să-l
aservească, deci să atenteze la libertatea sa, dacă seniorul atentează la viaţa
vasalului sau la onoarea soţiei acestuia sau dacă având posibilitatea să-l
ajute nu l-a ajutat.
Dacă până în secolul al VIII-lea mulţi vasali
numiţi şi "vasii pauperiores" erau adăpostiţi şi hrăniţi de senior
aidoma cetei militare din perioada migraţiei şi confundându-se adesea cu servitorii
de curte, începând cu secolul al VIII-lea se produce o radicală schimbare în
statutul vasalului. Această modificare este determinată în special de
modificarea strategiei şi tacticii militare, a concepţiei generale de purtare a
războiului.
Raporturile între senior şi vasal erau
stabilite şi în funcţie de mărimea sau importanţa beneficiului. Un vasal ce
deţinea un beneficiu cuprinzând dublul sau triplul numărului de manse minim
stabilit prin lege, trebuia să participe la oaste cu un număr proporţional de
cavaleri pe care ori îi înarma şi întreţinea el, ori îşi subvasaliza
beneficiul.
Sistemul vasalic a funcţionat destul de bine
pe toată durata evului mediu timpuriu, atâta timp cât beneficiul a fost condiţionat
şi feudul nu a intrat în proprietatea, ci doar în posesia vasalilor, iar legătura
stabilită prin omagiu a rămas una personală. În momentul în care, începând cu
secolul al IX-lea feudul poate fi moştenit ereditar vor apărea şi primele crize
ale sistemului. Ajungându-se la situaţia ca un vasal prin moştenire să deţină
feude de la mai mulţi seniori apare imediat problema faţă de care dintre aceştia
trebuie să-şi facă datoria, în cazul în care între aceşti seniori se iscă un conflict.
Aşa se ajunge la ierarhizarea omagiului, vasalul depunând „omagiu ligiu” sau
principal faţă de unul dintre seniori, pe care trebuia să îl sprijine în orice condiţii
şi „omagiu plan” sau secundar faţă de ceilalţi seniori, pe care era obligat să
îi ajute doar în afara obligaţiei principale şi doar dacă aceasta nu
contravenea intereselor seniorului faţă de care a depus omagiu ligiu.
Legăturile vasalice devin relaţia de
bază a evului mediu, fiind practic indispensabile atât în raporturile dintre
stat şi supuşi, cât şi în cele stabilite între particulari. Această situaţie se
legiferează sub Carol cel Pleşuv, în anul 847, când printr-un capitulariu se
prevede ca fiecare om liber al regatului să fie vasal al regelui sau vasal al
unui vasal al regelui.
Sursa: Zeno Karl Pinter, Ioan Marian Tiplic, Europa si Orientul Apropiat in Evul Mediu
Comentarii
Trimiteți un comentariu