👑 Domnitorul – centrul autorității politice
În secolele XVIII–XIX, instituția Domniei a rămas pivotul absolut al conducerii în Țările Române. Domnitorul era numit direct de sultan și era asimilat dregătorilor otomani de rang înalt, situându-se imediat sub marii viziri. Accesul la tron se realiza, de cele mai multe ori, prin cumpărare, competiția dintre pretendenți transformându-se într-o veritabilă licitație politică.
Pentru a maximiza câștigurile financiare, Poarta Otomană a menținut practica confirmărilor periodice, scurtând intenționat durata domniilor. Suma plătită pentru obținerea tronului era mult mai mare decât cea necesară pentru confirmare, ceea ce făcea schimbarea frecventă a domnilor extrem de profitabilă pentru Istanbul.
🏛️ Sfatul domnesc și apariția Divanului
Sfatul domnesc a continuat să funcționeze ca organ permanent cu rol consultativ, păstrându-și atribuțiile tradiționale din secolele XIV–XVII. În secolul al XVIII-lea, instituția a căpătat însă și competențe judiciare speciale. O parte a Sfatului a început să funcționeze ca instanță superioară de judecată, cunoscută sub numele de Divan domnesc – termen care, în timp, a ajuns să desemneze întreaga instituție.
Membrii Divanului erau numiți de Domnitor dintre boierii de rangul I și II. Deși tradiția și firmanele sultanului îi ofereau Domnitorului libertate deplină în alegerea membrilor, un conducător abil ținea cont de prestigiul social, influența politică și experiența celor propuși. În ciuda faptului că Domnitorul îi numea, boierii din Divan formau adesea un nucleu stabil, capabil să manifeste opoziție și să influențeze deciziile politice.
În timp, câteva familii boierești au ajuns să domine viața politică, economică și culturală, formând o veritabilă aristocrație care a supraviețuit până în primele decenii ale secolului al XIX-lea.
🏰 Dregătoriile centrale – continuitate și transformare
Structura dregătoriilor centrale a rămas, în linii mari, similară cu cea din epocile anterioare. Domnitorul numea și revoca dregătorii în funcție de avere, relații de familie sau competență. La începutul fiecărei domnii și la fiecare început de an, toți dregătorii erau obligați să își depună însemnele, oferind Domnitorului libertatea de a reconfigura aparatul administrativ.
Deși, teoretic, orice categorie socială putea accede la dregătorii, în practică acestea erau rezervate marilor proprietari de pământ. Astfel s-a consolidat o legătură strânsă între statutul de boier și cel de dregător, limitând accesul grecilor fanarioți la funcțiile cele mai înalte.
💰 Vânzarea slujbelor publice – mecanismul fanariot
O schimbare majoră a apărut odată cu instaurarea regimului fanariot: venalitatea funcțiilor, adică vânzarea slujbelor publice. Practica, întâlnită și în alte monarhii absolutiste, a fost adoptată pentru a acoperi nevoile financiare ale domnilor fanarioți și pentru a satisface cerințele tot mai mari ale otomanilor.
Sistemul a fost rapid instituționalizat: dregătoriile se vindeau anual, iar dregătorii centrali și locali vindeau, la rândul lor, funcțiile subordonate. Consecințele au fost profunde:
• instabilitate administrativă
• abuzuri generalizate
• recuperarea rapidă a investiției prin exploatarea funcției
• transformarea administrației într-o sursă de profit personal
🎖️ Evoluția titlului de dregător – de la funcție la rang nobiliar
În secolul al XVIII-lea, titlul de dregător a depășit sensul strict administrativ și a devenit un rang nobiliar în ierarhia boierească. Boierii care părăseau funcțiile își păstrau titlurile, marcate prin epitetul biv („fost”). Această evoluție a fost oficializată prin reformele lui Constantin Mavrocordat, care a stabilit că statutul de boier este echivalent cu deținerea unui titlu de dregător, indiferent de exercitarea efectivă a funcției.
Inițial împărțiți în două clase (boieri mari și boieri mici), boierii au ajuns, în urma tensiunilor interne, să fie organizați în trei, apoi patru și, în final, chiar cinci clase distincte.
Sursa: Curs istoria dreptului romanesc Universitatea “Dunărea de Jos”
Comentarii
Trimiteți un comentariu