Sursa foto: commons.wikimedia.org
După al Doilea Război Mondial, România s-a aflat într-o poziție geopolitică extrem de delicată. Ca stat ocupat de Armata Roșie și integrat în sfera de influență sovietică, politica externă a țării a fost profund marcată de relația cu „marele prieten de la Răsărit” – URSS. În acest context, Gheorghiu‑Dej a fost nevoit să întrețină legături permanente cu liderii sovietici și cu reprezentanții Moscovei aflați la București, pentru a gestiona transformările radicale prin care trecea România în drumul spre socialism.
Sovieticii vedeau în Gheorghiu‑Dej un lider util, capabil să susțină politica Moscovei pe plan internațional și să mențină România pe direcția dorită de Kremlin.
🕰️ Două etape distincte ale relațiilor româno‑sovietice
1. 1944–1953: Dependență totală față de URSS
În această perioadă, România a fost complet subordonată Moscovei. Un exemplu elocvent este raportul prezentat de Gheorghiu‑Dej în 1949 la Consfătuirea Biroului Informativ al partidelor comuniste – „Partidul Comunist din Iugoslavia în mâinile unor asasini și spioni” – redactat integral la Kremlin, dar asumat public de delegația română.
2. 1953–1965: Distanțare treptată față de Moscova
Moartea lui Stalin în 1953 și ascensiunea lui Hrușciov au schimbat dinamica relațiilor. România a început să caute spații de manevră, iar Gheorghiu‑Dej a profitat de noul context pentru a-și consolida autonomia.
🔄 1953–1955: „Noul curs” și primele fisuri în dependența față de URSS
După 1953, PMR a anunțat alinierea la „noul curs” promovat de Hrușciov. Moscova s-a concentrat pe politica economică a României, lăsând pentru moment deoparte luptele interne din partid.
Două evenimente internaționale din 1955 au avut consecințe majore pentru România:
• Tratatul de pace cu Austria (mai 1955)
• Restabilirea relațiilor sovieto‑iugoslave (vizita lui Hrușciov la Belgrad)
Aceste evoluții l-au determinat pe Gheorghiu‑Dej să ridice pentru prima dată problema prezenței trupelor sovietice în România. Deși Hrușciov a reacționat inițial furios, în timp a acceptat discuția.
🔥 1956: Congresul al XX‑lea al PCUS și începutul distanțării reale
Congresul al XX‑lea al PCUS și celebrul „Raport Secret” al lui Hrușciov, care denunța crimele lui Stalin, au declanșat un proces de repoziționare la București. Gheorghiu‑Dej a evitat o destalinizare radicală, preferând să transfere responsabilitatea asupra grupării Pauker–Luca–Georgescu.
La 31 octombrie 1956, România a emis o declarație prin care:
• reafirma loialitatea față de lagărul socialist și Tratatul de la Varșovia,
• dar solicita retragerea consilierilor sovietici și a trupelor sovietice.
⚙️ Conflictul privind diviziunea muncii în CAER
Hrușciov a încercat să impună o specializare economică în blocul socialist:
• URSS, RDG și Cehoslovacia – industrializare avansată
• România, Polonia, Bulgaria, Ungaria – agricultură
Gheorghiu‑Dej s-a opus ferm, considerând că proiectul ar condamna România la subdezvoltare. După ani de discuții, poziția românească a prevalat.
🚫 1958: Retragerea trupelor sovietice – moment decisiv
În aprilie 1958, Hrușciov a acceptat retragerea trupelor sovietice, argumentând că România este suficient de stabilă pentru a-și apăra interesele socialiste. Acesta a fost un pas esențial spre afirmarea independenței naționale.
🌍 Deschiderea spre Occident (1958–1964)
După retragerea trupelor, România a început să caute relații economice și diplomatice cu Occidentul:
• acorduri de compensare pentru naționalizările din 1948,
• reluarea relațiilor cu Franța (vizita lui Maurer la Paris, 1959),
• contacte cu Marea Britanie și SUA.
Occidentul a sprijinit această distanțare de Moscova, dar nu necondiționat. România a trebuit:
• să rezolve problema despăgubirilor,
• să acorde amnistie politică (1962–1964), eliberând toți deținuții politici.
🇨🇳 Conflictul chino‑sovietic și avantajele pentru România
Ruptura dintre Beijing și Moscova a oferit Bucureștiului o oportunitate diplomatică. România a adoptat principiul „unității în diversitate”, evitând să se alinieze deschis niciuneia dintre tabere și promovând soluționarea divergențelor prin dialog.
🏛️ Poziția României în CAER și diversificarea relațiilor internaționale
Între 1960 și 1964, România și-a definit o poziție proprie în CAER, respingând subordonarea economică față de URSS și căutând colaborări cu state socialiste dezvoltate și cu țări în curs de dezvoltare.
📜 Declarația din aprilie 1964 – actul de independență al României comuniste
„Declarația cu privire la poziția PMR în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale” a reprezentat apogeul politicii de autonomie:
• reafirma independența și suveranitatea națională,
• cerea Moscovei să respecte principiile pe care le pretindea Occidentului,
• se inspira din declarațiile Hrușciov–Tito (1955) și din reuniunea de la Moscova (1960),
• era formulată în contextul conflictului chino‑sovietic.
Plenara din aprilie 1964 a ridicat independența națională la rang de politică oficială de partid, pregătind terenul pentru orientarea externă a României în anii următori.
Sursa: Bica Ana-Maria, Gheorghe Gheorghiu Dej portretul unui conducator
.png)
Comentarii
Trimiteți un comentariu