Sursa foto: en.wikipedia.org
După unificarea administrației centrale în 1862, Alexandru Ioan Cuza a considerat că România era pregătită pentru un pas decisiv: modernizarea administrației publice locale. Reforma a fost încredințată guvernului condus de Mihail Kogălniceanu, unul dintre cei mai vizionari oameni politici ai epocii și un susținător constant al descentralizării încă din perioada pașoptistă.
În 1864, două legi fundamentale au schimbat radical structura administrativ‑teritorială a țării:
• Legea comunală (31 martie 1864)
• Legea pentru consiliile județene (2 aprilie 1864)
Aceste acte normative au pus bazele administrației moderne, inspirate din modelele francez și belgian.
1. Instituții noi pentru un stat modern
Cele două legi au introdus, pentru prima dată în România, instituții care astăzi par firești:
• prefectul
• subprefectul
• comuna
• consiliul comunal
• consiliul județean
• comitetul permanent
• primarul
Reforma a urmărit două obiective majore:
1. Descentralizarea administrativă – prin crearea unor colectivități locale cu personalitate juridică
2. Consolidarea statului unitar – prin organizarea teritoriului în circumscripții administrative pentru serviciile ministerelor
2. Județul și comuna: între tradiție și inovație
Județul
A fost păstrat în limitele vechilor județe și ținuturi, devenind atât unitate administrativ‑teritorială descentralizată, cât și circumscripție pentru serviciile statului.
Comuna – o inovație juridică
Comuna nu exista ca instituție în dreptul românesc. Ea a fost creată artificial prin reunirea mai multor sate într‑o singură unitate administrativ‑teritorială.
Criteriul decisiv: capacitatea de a susține un buget propriu.
• minim 500 locuitori sau 100 familii
• satele mari puteau forma comune de sine stătătoare
• orașele au fost organizate tot sub forma comunelor urbane
Plasa
Subdiviziune a județului, fără personalitate juridică, destinată supravegherii și controlului administrativ.
Structura teritorială după reformă
• 42 județe
• 320 plăși
• 1526 comune
• 28 orașe
3. Organele administrației locale: deliberare și execuție
Reforma a aplicat principiul francez:
Astfel:
• deliberarea → consiliile comunale și județene
• execuția → primarul și prefectul
La nivel județean a fost introdus și un organ hibrid: Comitetul permanent.
4. Consiliul comunal: nucleul autoadministrării locale
Consiliul comunal era ales prin vot censitar (impozit minim 80 lei). Atribuțiile sale includeau:
• administrarea treburilor curente
• adoptarea regulamentelor interne
• numirea și revocarea funcționarilor comunali
Deciziile consiliului puteau fi anulate:
• de prefect sau Ministerul de Interne – dacă depășeau competențele
• de Domnitor – dacă erau ilegale
5. Primarul: între comunitate și stat
Primarul avea dublă calitate:
a) Organ al administrației locale
• întocmea și administra bugetul
• gestiona patrimoniul comunal
• asigura aprovizionarea
• exercita controlul asupra aparatului administrativ
• avea poliție administrativă și putea solicita armata
b) Reprezentant al Guvernului
• subordonat Ministerului de Interne, prefectului și subprefectului
• executa ordinele guvernamentale
Această dublă subordonare a dus la:
• supraîncărcarea primarului cu sarcini
• diminuarea timpului dedicat intereselor comunității
Numirea primarului
• în comunele rurale → ales de locuitori
• în comunele urbane → numit de Domn, dintre consilierii cu cele mai multe voturi
6. Consiliul județean: autoadministrare la nivel intermediar
Consiliul județean era format din membri aleși, câte doi pentru fiecare plasă. Se întrunea o singură dată pe an, la 15 octombrie.
Atribuții:
• votarea bugetului județean
• adoptarea regulamentelor
• numirea funcționarilor județeni
7. Comitetul permanent: organul de continuitate
Format din trei membri și trei supleanți, aleși pe patru ani.
Particularitate: era condus de prefect, nu de un ales local.
Roluri:
• pregătirea lucrărilor pentru consiliul județean
• rezolvarea problemelor urgente
• reprezentarea județului în justiție
• executarea hotărârilor consiliului
8. Prefectul: pilonul central al administrației teritoriale
Prefectul era:
• organ al administrației descentralizate
• reprezentant al Guvernului în teritoriu
• președinte al Comitetului permanent
• șef al poliției județene
Avea atribuții extinse de control și îndrumare asupra tuturor autorităților locale.
Numirea prefectului
• prin decret al Domnitorului
• la propunerea ministrului de interne
• revocabil oricând
Această practică a generat:
• politizare excesivă
• instabilitate în funcție
• control guvernamental foarte puternic asupra administrației locale
9. Subprefectul: reprezentantul Guvernului la nivelul plasei
Atribuții:
• verificarea finanțelor comunale
• supravegherea stării civile
• aplicarea hotărârilor județene
• raportarea situației din teritoriu
• propunerea de măsuri administrative
Numirea sa se făcea identic cu cea a prefectului, ceea ce accentua caracterul politic al funcției.
Concluzie
Reforma administrativă din 1864 a fost una dintre cele mai importante transformări instituționale din istoria României moderne. Ea a creat:
• structura administrativ‑teritorială de tip european
• instituțiile locale fundamentale (comună, județ, prefect, primar)
• mecanismele de descentralizare și control
Deși puternic centralizată prin rolul prefectului, reforma a pus bazele administrației moderne și a pregătit terenul pentru evoluțiile ulterioare din perioada constituțională.
Sursa: Curs istoria dreptului romanesc Universitatea “Dunărea de Jos”
Comentarii
Trimiteți un comentariu