Sursa foto: commons.wikimedia.org
În epoca modernă, Italia a rămas unul dintre cele mai fragmentate spații ale Europei. Peninsula era împărțită în state diferite ca mărime, organizare politică și forță militară: Regatul celor Două Sicilii, Statele Papale, Lombardia‑Veneția aflată sub dominație austriacă, ducate precum Parma, Modena sau Toscana și, desigur, Regatul Sardiniei (Piemont).
În lipsa unei unități politice, sentimentul național italian a fost păstrat și alimentat de elitele culturale, de scriitori, filosofi și istorici. Ascensiunea naționalismului european și mișcarea Il Risorgimento au transformat acest ideal cultural într‑un proiect politic.
1. Piemontul și Cavour: motorul unificării italiene
După eșecul revoluțiilor de la 1848, puțini mai credeau că unificarea Italiei era posibilă. Totuși, Regatul Sardiniei (Piemont) a continuat să fie nucleul rezistenței anti‑austriece.
Cavour – arhitectul diplomatic al unificării
Camillo Benso di Cavour, prim‑ministru al Piemontului, a înțeles că unificarea nu putea fi obținută doar prin entuziasm revoluționar. Era nevoie de:
• modernizare economică
• alianțe internaționale
• propagandă politică
• legitimitate diplomatică
Prin ziarul „Il Risorgimento”, Cavour a construit o campanie ideologică în jurul Casei de Savoia. În același timp, Piemontul a cunoscut o dezvoltare accelerată:
• înființarea Băncii din Torino
• extinderea rețelei feroviare
• modernizarea agriculturii
• dezvoltarea industriei
Războiul Crimeei – intrarea Italiei în politica marilor puteri
Participarea unui corp expediționar piemontez în Războiul Crimeei (1853–1856) a fost un gest strategic. Regele Victor Emanuel al II‑lea a fost primit la Congresul de la Paris, iar Piemontul a intrat în „clubul” marilor puteri europene.
Plombières (1858): alianța secretă cu Napoleon al III‑lea
Cavour a negociat în secret cu împăratul Franței o alianță anti‑austriacă. Această înțelegere a deschis drumul către confruntarea decisivă cu Austria.
2. Războiul din 1859 și primele unificări teritoriale
În 1859, după o campanie de presă anti‑austriacă, Viena a declarat război Piemontului. Următoarele luni au fost decisive:
• Magenta și Solferino (iunie 1859) – bătălii sângeroase care au forțat retragerea Austriei
• intervenția Franței a schimbat balanța militară
Armistițiul de la Villafranca (1859)
Franța primea Lombardia, dar Austria păstra Veneția.
Pacea de la Zürich (1859)
• Lombardia era cedată Piemontului
• Franța era recompensată cu Savoia și Nisa
Acest compromis l-a determinat pe Cavour să demisioneze temporar, iar radicalii italieni au fost profund dezamăgiți.
3. Garibaldi și „cei 1000 de cămăși roșii”: unificarea sudului
În 1860, contextul social din sudul Italiei era exploziv. Giuseppe Garibaldi, figura romantică a Risorgimentului, a profitat de situație.
Expediția celor 1000
• debarcare în Sicilia
• victoria surprinzătoare de la Calatafimi (17 mai 1860)
• răsturnarea autorității Bourbonilor
• intrarea triumfală în Neapole (septembrie 1860)
Garibaldi s-a autoproclamat „dictator al Siciliei”, dar dificultățile administrative l-au obligat să cedeze sudul regelui Victor Emanuel al II‑lea.
4. Plebiscitele din 1860–1861 și proclamarea Regatului Italiei
Între 1860 și 1861, o serie de plebiscite au decis anexarea:
• Siciliei și Neapolelui
• Toscanei
• Modenei
• Parmei
• Romagnei
• Emiliei
La 17 martie 1861, a fost proclamat Regatul Italiei, cu Victor Emanuel al II‑lea ca monarh. Capitala a fost mutată la Florența.
Totuși, Italia rămânea un stat dominat de Piemont, iar legislația uniformizată a favorizat nordul în detrimentul sudului.
Moartea lui Cavour în 1861 și eșecurile lui Garibaldi de a ocupa Roma (1862, 1864) au încetinit procesul unificării.
5. Războiul austro‑prusac (1866): Italia câștigă Veneția
În 1866, Italia s-a aliat în secret cu Prusia împotriva Austriei. Deși armata italiană a suferit înfrângeri grele la:
• Custozza
• Lissa
victoria prusacă de la Sadova a schimbat situația. Austria a cedat Veneția, prin intermediul Franței, Italiei.
6. Roma – ultima piesă a unificării (1870–1871)
Roma rămânea sub protecția trupelor franceze. Garibaldi a eșuat din nou în 1867, iar dezamăgirea sa a marcat sfârșitul carierei politice.
Ocupația Romei (1870)
În timpul războiului franco‑prusac, Franța și-a retras trupele. Italia a intervenit imediat:
• septembrie 1870 – armata italiană intră în Roma
• papa Pius al IX‑lea se retrage în Vatican
• ianuarie 1871 – Roma devine capitala Italiei
„Legea garanțiilor” (1871) recunoștea Vaticanul și acorda papei o compensație financiară.
7. Italia irredenta: un ideal incomplet
Deși 1871 marchează finalul Risorgimentului, numeroase teritorii cu populație italiană rămâneau în afara statului:
• Trentino
• Tirolul de Sud
• Trieste
• Istria
• Dalmația
• Nisa
• Corsica
• Malta
Aceste revendicări au alimentat ideologia Italia irredenta, un factor de tensiune internațională până în secolul XX.
Sursa: Radu Florian Bruja, Curs istorie moderna universala
.jpg)
Comentarii
Trimiteți un comentariu