Sursa foto: www.britannica.com
Retragerea administrației și armatei romane din Britannia, în anul 407, a deschis o nouă etapă în istoria insulei. Populația celtă și celto‑romană, lipsită de protecția imperială, era fragmentată politic și vulnerabilă în fața atacurilor picților și scoților din nord. În acest context, triburile germanice din nordul Europei – iuții, anglii și saxonii – au început să migreze masiv spre Britannia, declanșând un proces de transformare profundă a spațiului britanic.
Originea anglo‑saxonilor și începutul migrației
Triburile germanice proveneau din:
• Peninsula Iutlanda – iuții (juții)
• Regiunea Schleswig‑Holstein – anglii și saxonii
Migrația lor începe în jurul mijlocului secolului al V‑lea și se desfășoară în două etape majore, întinse pe aproximativ 150 de ani.
Prima etapă a cuceririi (449–519): formarea primelor regate
După confruntări dure cu populațiile celtice, migratorii reușesc să întemeieze patru regate:
• Kent – fondat de iuți
• Sussex – fondat de saxoni
• Wessex – fondat de saxoni
• East Anglia – fondat de angli
Mons Badonicus – victoria celților și legenda regelui Arthur
În jurul anului 500, celții obțin o victorie decisivă la Mons Badonicus, un episod atribuit în tradiția legendară regelui Arthur. Această bătălie oprește avansul anglo‑saxon pentru aproximativ trei decenii, oferind un răgaz populației autohtone.
A doua etapă a cuceririi (552–600): extinderea și consolidarea regatelor germanice
În această fază, anglii și saxonii întemeiază noi regate:
• Mercia – angli
• Northumbria – angli
• Essex – saxoni
Populația celtică nesupusă este împinsă spre zonele periferice ale insulei:
• Devon, Cornwall, Wales, Scoția
O parte dintre celți traversează Canalul Mânecii și se stabilesc în Peninsula Armorica, care va primi numele de Bretagne (Bretania).
Heptarhia anglo‑saxonă: șapte regate și o luptă pentru supremație
Cele șapte regate formate – Heptarhia – intră într‑o lungă perioadă de rivalități interne. În secolul al IX‑lea, balanța puterii se înclină decisiv în favoarea regatului Wessex.
Egbert (802–839) – primul hegemon anglo‑saxon
Crescut la curtea lui Carol cel Mare, Egbert reușește să impună Wessexul ca forță dominantă. În timpul său încep și primele atacuri daneze asupra Angliei, inaugurate simbolic prin prădarea mănăstirii Lindisfarne în 793 – începutul erei vikinge.
Invaziile daneze și rezistența anglo‑saxonă
Danezii încep cucerirea sistematică a Angliei în 866, dar avansul lor este oprit temporar de:
Alfred cel Mare (871–899)
Nepotul lui Egbert, Alfred reorganizează apărarea, construiește fortificații (burhs) și pune bazele renașterii culturale anglo‑saxone.
Secolul al XI‑lea: uniunea scandinavă și revenirea independenței engleze
La începutul secolului al XI‑lea, atacurile daneze revin cu intensitate. Rezultatul este formarea unei uniuni dinastice între:
• Danemarca,
• Norvegia,
• Anglia,
sub conducerea regelui danez Knut cel Mare (1013–1035).
După moartea acestuia, Anglia își recapătă independența, iar tronul revine lui:
Eduard Confesorul (1042–1066)
Ultimul mare rege al dinastiei anglo‑saxone, înainte de cucerirea normandă din 1066.
Concluzie
Cucerirea anglo‑saxonă a Britanniei a fost un proces complex, desfășurat pe parcursul a peste un secol și jumătate. Din confruntările dintre triburile germanice și populațiile celtice s‑a născut Heptarhia, iar din rivalitățile interne ale acesteia a apărut nucleul viitorului stat englez. Invaziile vikinge și uniunea scandinavă au completat această evoluție, pregătind scena pentru transformările majore ale secolului al XI‑lea.
Sursa: Curs istorie medievala
Comentarii
Trimiteți un comentariu