Constituția din 1923 marchează una dintre cele mai importante schimbări de paradigmă din dreptul românesc: consacrarea proprietății ca funcție socială. Această concepție, introdusă pentru prima dată în 1917 prin modificarea Constituției din 1866, a deschis calea unei reforme agrare de proporții fără precedent în istoria României.
1. De la proprietatea absolută la proprietatea cu funcție socială
În forma sa inițială, Constituția din 1866 permitea exproprierea doar în trei situații:
• pentru nevoile apărării naționale
• pentru amenajarea căilor de comunicație
• pentru modernizarea serviciilor de salubritate publică
Modificarea din 1917 extinde radical noțiunea de utilitate publică, incluzând:
• dezvoltarea gospodăriei țărănești ca bază a producției agricole
Această extindere a fundamentat juridic posibilitatea exproprierii marilor latifundii, transformând proprietatea privată într‑un instrument al interesului general.
2. Prima etapă: legislația de expropriere (1918–1919)
După modificarea Constituției, statul adoptă o serie de decrete‑legi care pun în mișcare reforma agrară:
• 14 decembrie 1918 – exproprierea marilor proprietăți rurale din Vechiul Regat
• 4 ianuarie 1919 – aplicarea hotărârii Sfatului Țării privind Basarabia
• 12 septembrie 1919 – reforma agrară în Transilvania, pe baza deciziei Marelui Sfat Național
• 7 septembrie 1919 – reforma agrară în Bucovina
Ce terenuri au fost expropriate?
• proprietățile Coroanei
• terenurile Casei Rurale
• proprietățile persoanelor juridice
• averile instituțiilor de „mână moartă”
• terenurile supușilor străini și ale absenteiștilor
• aproximativ 2.000.000 ha din proprietățile particulare, pe baza unei scări progresive (100–500 ha rămase fiecărui moșier)
Dimensiunea exproprierii
În total, au fost expropriate 6.125.789 ha, adică aproximativ 66% din suprafața marilor proprietăți.
3. A doua etapă: legile de împroprietărire (1920–1921)
După constituirea Parlamentului, procesul continuă cu adoptarea legilor de împroprietărire:
• 10 martie 1920 – Legea agrară pentru Basarabia
• 17 iulie 1921 – Legea pentru Oltenia, Muntenia, Moldova și Dobrogea
• 30 iulie 1921 – Legile pentru Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș și Bucovina
4. Implementarea reformei: despăgubiri și vânzarea terenurilor
Reforma agrară propriu‑zisă s‑a desfășurat în două etape:
a) Trecerea terenurilor în proprietatea statului
Statul a preluat terenurile expropriate în schimbul unor despăgubiri:
• în Vechiul Regat: prețul regional al arendei × 40
• în noile provincii: prețul mediu al arendei × 20
Această etapă s‑a desfășurat rapid, deoarece statul a plătit direct despăgubirile.
b) Vânzarea terenurilor către țărani
Această fază a fost mult mai lentă:
• în 1934, doar 60% din terenuri intrase efectiv în proprietatea țăranilor
• restul de 40% rămânea în administrarea statului, fiind dat în arendă
Restricții privind circulația juridică
Terenurile atribuite țăranilor:
• nu puteau fi vândute
• nu puteau fi ipotecate
• până la stingerea integrală a datoriilor către stat
Aceste măsuri urmăreau să împiedice reconstituirea marilor proprietăți prin cumpărarea pământului de la țărani.
Concluzie
Reforma agrară interbelică a fost una dintre cele mai ample transformări sociale și juridice din istoria României. Constituția din 1923 a consacrat ideea modernă că proprietatea nu este doar un drept individual, ci și o funcție socială, iar legislația agrară a transformat această idee în realitate.
Prin exproprierea latifundiilor și redistribuirea terenurilor către țărani, statul român a încercat să creeze o structură agrară echilibrată, să reducă tensiunile sociale și să modernizeze economia rurală. Chiar dacă implementarea a fost lentă și inegală, reforma agrară rămâne un moment definitoriu al dreptului și societății românești interbelice.
Sursa: Curs istoria dreptului romanesc Universitatea “Dunărea de Jos”
Comentarii
Trimiteți un comentariu