Sursa foto: www.alamy.com
Termenul de Heptarhie desemnează ansamblul celor șapte regate anglo‑saxone care au dominat sudul, estul și centrul Marii Britanii în Antichitatea târzie și Evul Mediu timpuriu. Din interacțiunea, rivalitățile și alianțele acestor regate se va naște, treptat, Regatul Angliei.
Dar înainte de apariția lor, Britania a traversat o perioadă de profundă dezintegrare politică, în urma retragerii administrației romane.
După plecarea romanilor: o Britanie fragmentată și vulnerabilă
Între anii 406–407, o parte din trupele romane sunt mutate în Galia, iar în deceniile următoare întregul aparat militar și administrativ imperial părăsește Britania.
Populația celtică, parțial romanizată, se regrupează în mici formațiuni statale rivale, menținând doar un contact vag cu Roma. Aceste entități locale nu reușesc însă să facă față incursiunilor:
• picților,
• scoților,
• caledonienilor,
• și, în cele din urmă, anglo‑saxonilor și iuților.
Izvoarele epocii: o istorie scrisă printre umbre
Perioada este slab documentată. Informațiile provin din:
• Viața Sfântului Germanus din Auxerre,
• Procopiu din Caesareea, Războiul cu goții,
• Gildas, Despre cucerirea și distrugerea Britaniei,
• Beda Venerabilul, Istoria ecleziastică a englezilor,
• Nennius, Historia Brittonum.
Nennius este primul care menționează figura legendară a lui Arthur Tintagel, dux bellorum, și reședința sa mitică, Avalon, sursa întregului ciclu al Cavalerilor Mesei Rotunde.
Vortigern, Ambrosius și începuturile migrației anglo‑saxone
Izvoarele evocă doi lideri locali ai secolului al V‑lea:
• Vortigern, conducător celtic (numele său este considerat suspect),
• Ambrosius Aurelianus, descendent al unei familii consulare romane.
Vortigern ar fi apelat la mercenari saxoni pentru a respinge atacurile celților din nord. Tradiția îi numește pe frații Hengist și Horsa drept conducători ai acestor războinici.
După victoria de la Aylesford, saxonii refuză să se întoarcă pe continent și ocupă Kent, unde întemeiază un regat.
Sfântul Germanus și declinul structurilor romane
Când Sfântul Germanus vizitează Britania în 429 pentru a combate pelagianismul, găsește doar un singur funcționar roman la Verulanum. Orașele sunt conduse de decurioni și episcopi locali, organizați în alianțe federative.
La a doua vizită (440–444), Germanus constată o societate în plină dezagregare, dominată de șefi tribali și tirani.
Valurile de migrație anglo‑saxonă (449–519)
Între 449 și 519, valuri succesive de angli, saxoni și iuți, veniți din Iutlanda și de la gurile Weserului, întemeiază primele regate anglo‑saxone:
• Kent,
• Sussex,
• Wessex,
• East England.
Izvoarele menționează o victorie a celților la Mons Badonicus (490 sau 520), atribuită ulterior regelui Arthur. După această bătălie, atacurile anglo‑saxone încetează pentru aproximativ trei decenii.
A doua fază a cuceririi (552–600): apariția Heptarhiei
Între 552 și 600, procesul de cucerire și germanizare continuă, ducând la formarea altor trei regate:
• Mercia,
• Essex,
• Northumbria.
Acestea, alături de primele patru, formează Heptarhia anglo‑saxonă.
Rezistența celtică și diaspora bretonă
Populațiile celtice se retrag în:
• Țara Galilor,
• Cornwall,
• Devon,
• Scoția.
Conflictele cu regatele anglo‑saxone și, ulterior, cu Regatul Angliei, vor continua timp de secole.
O parte a celților emigrează:
• spre Irlanda,
• spre continent, stabilindu‑se în Peninsula Armoricană, care va fi numită în Evul Mediu Bretania.
Concluzie
Heptarhia nu a fost o structură politică formală, ci o realitate istorică emergentă, rezultată din migrații, conflicte și transformări culturale. Din aceste șapte regate anglo‑saxone se va forma, treptat, Regatul Angliei, unul dintre cele mai influente state ale Europei medievale
Sursa: Ovidiu Muresan, De la antichitatea tarzie la amurgul evului mediu ( sec. IV - XIII)
Comentarii
Trimiteți un comentariu