Imperiul Persan în timpul dinastiei sasanide

      

                                                    Sursa foto: mrbarton-abcjs.weebly.com

 Victoria împăratului roman Septimius Severus împotriva parţilor a discreditat dinastia Arsacizilor, de tra­di­ţie elenistică. În respectiva conjunctură de criză politică şi nemulţumire populară, Ardaşir, fiul lui Sâssân, preot la templul Anâhita din Persepolis, profitând de funcţia militară pe care o deţinea (argapet – comandant de fortărea­ţă), îl învinge, în anul 224, pe Artaban al V‑lea, suveranul legitim, şi‑l detronează.

Noua dinastie sasanidă va călăuzi destinul perşilor vreme de patru secole (224‑651). Sistemul politic federalist, promovat de monarhii parţi, e înlocuit de totalitarism. Mazdeismul, credinţa tradiţională a perşilor încă din vremea Ahemenizilor, devine religie de stat. Preotul Tansar transcrie cartea sacră, Avesta (imnurile şi profeţiile lui Zarathustra), în limba pehlevi, vorbită de populaţie.

Societatea e divizată în caste etanşe, după tipicul arian al indo‑europenilor: magii, nobilii (prinţii, numiţi chatradâr, şefii de clan, numiţi vispuhr, marii nobili, numiţi warzug, şi oamenii liberi, numiţi azat), funcţionarii (scribi, scriitori, medici, poeţi, astrologi, funcţionari de cancelarie), meşteşugarii, comercianţii şi agricultorii. Căsătoria între caste era interzisă. Segregaţia socială era legiferată prin Cartea celor 1000 de sentinţe judiciare. Oamenii liberi lipsiţi de proprietate erau supuşi la corvezi şi trebuiau să presteze serviciu militar. Beneficiau de un statut oarecum similar cu cel deţinut de şerbi, în societatea medievală occidentală. Sclavii erau împărţiţi în două categorii: bandaks (de origine autohtonă), utilizaţi în calitate de servitori, agricultori, mineri şi chiar soldaţi, şi anchahriks (proveniţi din rândul prizonierilor de război).

Întemeietorii dinastiei sasanide se intitulau şah‑in‑şah (împăraţi). Persoana suveranului era divinizată. Curtea Sasanizilor era concentrată în cetatea de la Ctesiphon, iar în sezonul estival se muta în reşedinţa de la Bishapur. Curtenii erau de trei ranguri: rude, nobili apropiaţi de persoana monarhului şi trupe de divertisment (bufoni, jongleri, muzicanţi, saltimbanci). În viaţa privată, monarhul persan era înconjurat şi slujit de eunuci. Ocupaţia sa favorită era vânătoarea. Nobilimea provincială sau cea din afara anturajului putea contacta persoana suveranului doar cu ocazia unor evenimente speciale (sărbători, spectacole sau invitaţii nominale).

Imperiul era divizat în şapte satrapii (provincii), conduse de tot atâţia satrapi, recrutaţi mereu din aceleaşi familii aristocratice. Funcţia se moştenea ereditar, pe linie masculină. În ciuda faptului că avea trăsături totalitare şi xenofobe, statul persan era lipsit de o vertebrare birocratică impecabilă. Şah‑in‑şah‑ul beneficia de un organism administrativ central (diwan), coordonat de un mare comandor (warzug‑framadhar), prototipul viitorului vizir din monarhiile islamice medievale. Respectivul beneficia de prerogativele unui vicerege. Membrii diwan‑ului aveau atribuţiile unor secretari de stat şi erau însărcinaţi cu supravegherea minelor şi a manufacturilor de mătase, întreţinerea drumurilor, controlul staţiilor de poştă şi colectarea impozitelor.

Pe plan local, autoritatea era exercitată de primarii satelor (dighani), care, concomitent, aveau şi atribuţia de perceptori. Supuşii persani achitau un impozit funciar (kharag) şi unul personal (gezit). Impozitul funciar fluctua între o zecime şi jumătate din recoltă, în funcţie de fecunditatea solului. Capitaţia (gezit) era impusă supuşilor lipsiţi de proprietate, creşti­nilor, evreilor şi orăşenilor.

Relaţiile matrimoniale şi de familie se derulau în statul sasanid după anumite canoane specifice. Soţul care era, practic, proprietarul soţiei, avea drept de viaţă şi de moarte asupra acesteia. Putea chiar să o vândă. Soţia sterilă era restituită familiei, împreună cu o sumă de bani. Bărbatul se putea căsători inclusiv cu femei care îi erau rude. Putea întreţine mai multe soţii, precum şi o serie de concubine. Soţia preferată moştenea două treimi din averea soţului defunct.

Monarhii sasanizi au restructurat şi potenţialul militar al Imperiului Persan. Din componenţa armatei sunt eliminate trupele de care, iar contingentele de infanterie pierd din impor­tanţă. În schimb, câştigă teren cavaleria uşoară, cavaleria grea (catafractarii) şi formaţiunile de elefanţi. Cavaleria grea îi îngloba pe reprezentanţii marii nobilimi, iar cavaleria uşoară pe cei ai micii nobilimi. Arcaşii se adăposteau în turnurile ancorate pe spinarea elefanţilor. În trupele de cavalerie erau adeseori înregimentaţi şi mercenari barbari (armeni, albani). Infanteria devine treptat apanajul sclavilor autohtoni (acei bandaks). Istoricul latin Ammianus Marcellinus, în descrierea pe care o face armatei persane, îi evocă şi pe cei trei conducători ai forţelor militare sasanide: şeful intendenţei (Eran ambaragbedh), generalul trupelor de cavalerie (aspabedh) şi comandantul suprem (Eran spadbedh). Imitând sistemul roman de apărare, strategii persani vor construi o reţea de fortificaţii, în regiunile de frontieră de la graniţa cu statele Horezm şi Ku­shana. Totodată, îşi vor însuşi tehnicile romane de asediu. În plus, forţa armată iraniană era alimentată de fanatism şi disciplină.

În opera sa istorică, intitulată Ammiani Marcellini rerum gestarum libri, acelaşi Ammianus Marcellinus expune sistemul juridic persan. Legislaţia era sinonimă cu teroarea. Primarii sau clericii exercitau şi funcţia de judecători. Pedepsele erau terifiante. Prinţii complotişti erau orbiţi, iar infractorii de drept comun jupuiţi de vii. Precum în justiţia medievală occidentală, se recurgea frecvent la stabilirea verdictului prin sistemul ordaliilor (supunerea învinuiţilor la diverse probe, considerate expresii ale judecăţii divine).

Profitând de aşezarea avantajoasă a statului lor, pe un segment al aşa‑zisului „drum al mătăsii”, suveranii iranieni au încurajat dezvoltarea producţiei artizanale şi a comerţului de tranzit. Cele mai active centre urbane erau Bishapur, Gunde­shapur şi Nisibis. Pe lângă cea importată din China, persanii valorificau şi mătasea ţesută în manufacturile locale. Mirodeniile, parfumul de mosc şi mătasea erau exportate spre Roma, iar covoarele din Babilon, fardurile din Fars, tămâia din Arabia, coralul din Marea Roşie şi pietrele preţioase din Siria erau livrate spre Extremul Orient.

Oficializarea religiei mazdeiste, întemeiată pe adorarea celor două zeităţi esenţiale, Ahriman şi Ahuramazda, s‑a realizat cu concursul unui cler fanatic. Casta sacerdotală a magilor celebra toate ceremoniile, era riguros ierarhizată şi exercita o influenţă politică apreciabilă. În toate localităţile funcţionau temple, în care slujeau doi magi. Clericii care se dedicau supravegherii focului în temple se numeau herbedhs. Înalţii ierarhi mazdeişti erau aşa‑zişii mobedhs. Şeful suprem al cultului religios persan era marele mobedh. Numirea acestuia se făcea la sugestia suveranului, întrucât autoritatea respectivului o depăşea pe cea a comandantului suprem al armatei.

În epoca şahului Şapur I, în Iran se impune un curent religios insolit, maniheismul. Noua orientare spirituală era un sincretism între creştinism, mazdeism şi gnosticism. Dualismul maniheist, promovat de Mani (216‑276), descendent al unei prestigioase familii nobiliare persane, a fost, la început, tratat cu indiferenţă. Aderenţii săi erau împărţiţi în două categorii: auditori şi perfecţi. Vreme de câţiva ani, Mani predică, cu un veritabil succes, în India şi Iran. Misionarii săi ajung până în Egipt. E posibil ca difuzarea rapidă a noii credinţe să fi stârnit îngrijorarea ierarhiei mazdeiste a magilor. În anul 276, probabil la sugestia marelui mag, Kartir, şahul Bahram al II‑lea dispune arestarea şi întemniţarea lui Mani. Întemeietorul maniheismului va muri în detenţie, ca un autentic martir. Adepţii săi se vor refugia fie în Imperiul Bizantin, fie în Asia Centrală, de unde, în secolele următoare, se vor insinua în Mongolia şi China. Urmaşii ereticilor maniheeni, care s‑au îndreptat spre vest, vor suferi persecuţii din partea autorităţilor bizantine, mai întâi în Asia Mică, sub denumirea de pavli­cie­ni, pe parcursul secolului al VI‑lea şi, mai târziu, în Peninsula Balcanică, în calitate de bogomili, începând cu secolul al X‑lea. Doctrina dualistă a fost însuşită şi adoptată, în secolele XI‑XII, de disidenţii religioşi cathari (albigenzi), din sudul Franţei. Împotriva acestora, la îndemnurile papalităţii, a fost mobilizată, la începutul secolului al XIII‑lea, o întreagă cruciadă.

Până în a doua jumătate a secolului al V‑lea, dinaştii sasanizi, Şapur I (241‑272), Bahram al II‑lea (276‑293), Ormizd al II‑lea (302‑309) şi Şapur al II‑lea (309‑379), vor iniţia o riguroasă politică externă, menită fie să acapareze teritorii suplimentare, fie să respingă atacurile Romei şi ale migratorilor asiatici.

În urma unei campanii reuşite, Şapur I pătrunde în Pe­shawar, capitala regatului oriental Kushana, condus de o dinastie indo‑scitică. Îl învinge şi pe împăratul roman Gordian al III‑lea, la Misiche (244). Urmaşul acestuia, Filip Arabul, nego­ciază pacea şi cedează Armenia iranienilor. Acelaşi Şapur I cucereşte Antiohia (254), Dura Europos (256) şi‑l ia prizonier pe împăratul Valerian, lângă Edessa. Lumea romană rămâ­ne stupefiată. Abia în anii următori, aliatul Romei, Odenath, care era regele Palmyrei, recucereşte Dura Europos, Nisibis şi ameninţă, în două rânduri, capitala iranienilor, Ctesiphon. Urmaşa sa, regina Zenobia, va deveni însă o aliată a perşilor.

O dată cu domnia lui Bahram al II‑lea, armata sasanidă e nevoită să respingă atacul regelui din Kushana, Vasudeva al II‑lea, care se aliază cu sarmaţii. Şahul Narses încheie o pace nefavorabilă cu Galeriu şi Diocleţian, pierzând Armenia şi teritoriile dintre Tigru şi Eufrat. Ormizd al II‑lea e învins şi ucis de arabi. Fiul său, conceput cu o concubină, Şapur al II‑lea, reface prestigiul politic al Imperiului Persan, din vremea omonimului său predecesor. După ce cucereşte oraşul Merv (342), el distruge cea de‑a treia dinastie din Kushana şi numeşte un vicerege sasanid în Bactria. Duce o campanie sângeroasă împotriva creştinilor iranieni, considerându‑i aliaţi ai romanilor, şi încheie o pace fructuoasă cu împăratul Iovian, după moartea lui Iulian Apostatul, obţinând atât Armenia, cât şi oraşul Nisibis. Angajează conflicte cu alanii şi hephtaliţii (hunii albi). Ultimii, după moartea lui Şapur al II‑lea, jefuiesc Mesopotamia şi pătrund în Kushana (399). Prin urmare, la sfârşitul secolului al IV‑lea, imperiul Sasanizilor era încă intact, dar barbarii hephtaliţi exercitau presiuni permanente asupra frontierelor sale.

Migratorii hephtaliţi, pe care Şapur al II‑lea îi acceptase ca federaţi (aliaţi) în Kushana, constituie, pe parcursul secolului al V‑lea, un regat în zonă, care în câteva decenii se amplifică spectaculos, înglobând prosperele regiuni comerciale Bactri­ana şi Sogdiana. Suveranul persan Perôz (459‑484) va fi mai întâi înfrânt, iar apoi ucis, în confruntările cu aceşti invadatori, desprinşi din corpul central turcic (se presupune că erau o ramură a hunilor). Fiul său, Kavâdh, va accede la tron, în anul 488, cu sprijinul interesat al migratorilor. Devenit o marionetă a hephtaliţilor, acest suveran lipsit de personalitate va fi alungat de la putere de o răscoală populară, condusă de Maz­dak (m. 529), propovăduitorul unei doctrine de inspiraţie maniheeană, animată de un program de reformă socială egalitarist. Kavâdh va reuşi să redevină şah al Persiei abia în anul 499, apelând la un ajutor militar masiv, furnizat de migra­tori. Din această postură subalternă faţă de hephtaliţi, Sasanizii vor reuşi să se emancipeze doar în a doua jumătate a veacului al VI‑lea.

Sursa: Ovidiu Muresan, De la antichitatea tarzie la amurgul evului mediu ( sec. IV - XIII)