Sursa foto: muzeulolteniei.ro
Exploatarea aurului a reprezentat cel mai valoros domeniu economic al provinciei Dacia. Activitatea minieră a fost reorganizată imediat după transformarea teritoriului în provincie romană și, deși a fost întreruptă temporar în timpul invaziilor sarmato‑germanice din epoca lui Marcus Aurelius, ea a fost reluată rapid după stabilizarea frontierei.
Aurul din Munții Apuseni: inima economică a provinciei
Ținutul aurifer al Apusenilor era proprietate imperială. Cele mai importante exploatări (aurariae) se aflau la:
• Ampelum (Zlatna) — centrul administrației miniere,
• Alburnus Maior (Roșia Montană),
• Brucla (Aiud).
Administrația era condusă de un procurator aurariarum, inițial libert al împăratului (M. Ulpius Hermias), apoi membri ai ordinului ecvestru. Sub autoritatea lor funcționa un aparat birocratic format din tabulari, adiutores, dispensatores, scribae și personal servil — liberti et familia aurariarum.
Tehnici de exploatare și infrastructură minieră
Cea mai profitabilă metodă era exploatarea prin:
• galerii (cuniculi),
• puțuri (putei).
Galerii de 150–160 m sunt încă vizibile la Roșia Montană, iar unele filoane bogate se aflau la 300–500 m adâncime. Aici au fost descoperite celebrele tăblițe cerate, documente juridice unice în Imperiul Roman.
În alte zone au fost identificate:
• bazine săpate în stâncă pentru spălarea minereului (Vulcoi‑Corabia, Muntele Barza),
• instalații hidraulice și roți pentru evacuarea apei.
Forța de muncă: specialiști iliri și contracte temporare
Exploatarea era realizată de mineri specializați, mulți aduși din Dalmația:
• Pirustae (care formau un cartier distinct la Alburnus Maior — vicus Pirustarum),
• Baridustae,
• Maniates,
• Sardeates.
Aproape 80 de nume ilirice sunt atestate în zona auriferă. Alți muncitori lucrau pe bază de contracte temporare. O tăbliță cerată menționează un om liber care își închiriază munca unui aurarius pentru 5 luni, contra 70 de denari.
Nu există dovezi că în minele din Dacia s-ar fi folosit condamnați (damnati ad metalla) sau copii, iar termenul legulus pare să desemneze mici antreprenori, nu simpli muncitori.
Exploatarea altor metale: argint, cupru, plumb
Odată cu aurul, romanii exploatau și alte metale neferoase. În Banat, la:
• Dognecea,
• Sasca Montană,
• Surducul Mare,
Tabula Peutingeriana menționează sugestiv Centum Putea — „o sută de puțuri”.
Fierul: exploatări modeste, dar esențiale pentru armată
Despre exploatarea fierului avem mai puține informații. O inscripție de la Teliucul Inferior (Hunedoara) menționează doi conductores ferrariarum în epoca lui Caracalla, semn că minele erau exploatate prin arendași, nu direct de procuratori imperiali.
Alte exploatări sunt atestate la:
• Ghelar,
• Hunedoara,
• Ruda,
• zone din Banat.
Fierul era prelucrat în bare și destinat în special armatei provinciale. La Apulum sunt menționați doi conductores armamentarii, probabil responsabili ai arsenalului militar.
Sarea: o resursă strategică a provinciei
Salinele erau o bogăție majoră a Daciei. Tabula Peutingeriana menționează localitatea Salinae pe drumul Apulum–Potaissa. Exploatările aparțineau domeniului imperial și erau arendate unor conductores, precum:
C. Iulius Valentinus (Sânpaul),
P. Aelius Maurus (Micia),
P. Aelius Strenuus (Apulum), care administra pășuni, saline și comerțul.
Sarea era probabil exportată în Pannonia și alte provincii vecine.
Cărbunii de piatră și carierele: infrastructura monumentală a Daciei
Cărbunii de piatră și carierele de piatră au jucat un rol esențial în construcțiile romane. Exemple:
• Bucova — carieră de marmură pentru monumentele de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa,
• Uroiu (lângă Simeria) — carieră de augit‑andezit, menționată ca Petrae în Tabula Peutingeriana.
În zonele de câmpie, piatra era rară, astfel că multe monumente au dispărut în Evul Mediu, fiind transformate în var.
Urmele exploatărilor din cariere se păstrează în numeroase locuri până în epoca modernă.
Sursa: Constantin C.
Petolescu, Curs istorie veche a romanilor
Comentarii
Trimiteți un comentariu