Denumirea de daci are, în izvoarele antice, mai degrabă un sens geografic decât unul etnic strict. Ptolemeu, în Geografia sa, folosește termenul pentru a desemna locuitorii întregului spațiu al Daciei, enumerând numeroase seminții nord‑dunărene — anarți, teurisci, costoboci, predavensii, ratacensii, caucoensii, biefii, buridavensii, cotensii, albocensii, potulatensii, sensii, saldensii, ceiagiscii, piefigii. Paradoxal, „dacii” ca atare nu sunt menționați explicit, ceea ce arată că, în epoca lui Ptolemeu, termenul devenise o denumire generală pentru populațiile tracice nord‑dunărene.
Dacii din vest: arheologie, contacte și presiuni externe
Dacii din vest sunt atestați prin aspectul cultural Sântana–Arad, cu descoperiri importante la Medieșul Aurit (Satu Mare). Ei ocupau Crișana, Maramureșul și zone din Slovacia. După cucerirea romană, fortificațiile dacice din vest și nord dispar, iar așezările se retrag spre zone colinare și de câmpie.
Acești daci au fost permanent presați de:
• sarmați, cu care au avut contacte și amestecuri,
• germanici (ex. vandalii la Medieșul Aurit),
• romani, prin trupele din Dacia și Pannonia.
În timpul tulburărilor de la sfârșitul domniei lui Traian, dacii liberi din vest par să fi rămas pasivi, lipsiți de forța militară necesară pentru a ataca Imperiul. Titlurile Dacicus și Germanicus purtate de Hadrian sunt considerate simple preluări onorifice ale titlurilor lui Traian.
Totuși, dacii liberi își păstrează o organizare politică și militară proprie. O inscripție de la Roma menționează pe Zia, fiica lui Tiatus, de neam dac, soția regelui costobocilor Pieporus — indiciu al continuității aristocrației dacice.
Costobocii: ramura nord‑estică a tracilor nord‑dunăreni
Costobocii sunt menționați de Ptolemeu, Pausanias, Historia Augusta, Ammianus Marcellinus și Suidas. Arheologic, le corespunde cultura Lipița, cu caracter predominant dacic.
După invazia lor spectaculoasă din jurul anului 170, când au ajuns până în Grecia centrală, costobocii dispar treptat din izvoare. Probabil nu au fost exterminați, dar au intrat sub dominația altor populații mai puternice, pierzându‑și vizibilitatea politică.
Carpii: o populație daco‑tracică puternică în estul Carpaților
Numele carpilor este legat de Munții Carpați, menționați pentru prima dată de Ptolemeu, dar cu rădăcini în tradiția lui Herodot. Carpii ocupau zona subcarpatică și Podișul Moldovei, unde arheologia a identificat:
• numeroase așezări (Poiana Dulcești, Poienești, Pădureni, Vârteșcoi),
• locuințe de suprafață și bordeie,
• circa 50 de necropole cu peste 1500 de morminte, majoritatea de incinerație.
Economia și cultura carpilor
Carpii erau o populație sedentară, practicând:
• agricultura,
• creșterea animalelor,
• metalurgia fierului,
• olăritul,
• țesutul.
Ceramica lor are un caracter dacic pronunțat. Un fragment de vas de la Borniș poartă numele Scorilo, cunoscut în antroponimia dacică. Cultura carpilor reprezintă o evoluție a Latène‑ului geto‑dacic, cu influențe sarmatice și romane (amfore, opaițe, fibule, monede).
Carpii în izvoarele istorice
Până în secolul III d.Hr., carpii rămân în anonimat, probabil sub dominația altor populații nord‑pontice. După înfrângerea costobocilor, carpii devin activi în spațiul est‑carpatic.
Prima lor mențiune clară apare în jurul anului 138. În 238, o inscripție din Dobrogea menționează un roman „întors din captivitatea barbarilor”, probabil carpici. În această perioadă, carpii colaborează cu goții.
Guvernatorul Menophilus încearcă să-i dezbine, refuzându-le plata subsidiilor, deși carpilor li se părea că sunt „mai vrednici decât goții”.
Atacurile carpilor asupra Daciei și Moesiei
Profitând de slăbirea apărării Daciei în timpul campaniei lui Gordian III, carpii atacă provincia:
• distrug castrele de pe limes transalutanus,
• pătrund în Dacia Superioară,
• provoacă refugierea populației (inclusiv mama viitorului împărat Galerius).
Împăratul Filip Arabul intervine în 245, înfrânge carpii și acceptă o înțelegere, după cum relatează Zosimos.
Carpii continuă să apară în conflicte sub Decius, Trebonianus Gallus și, posibil, Gallienus. Ultima mențiune a unei acțiuni independente carpice datează din vremea lui Aurelian, după înfrângerea goților.
Sursa: Constantin C.
Petolescu, Curs istorie veche a romanilor
Comentarii
Trimiteți un comentariu