În 1822, sub presiunea Marii Britanii și a Franței, Poarta Otomană și reprezentanții boierilor români au ajuns la un compromis esențial: menținerea suzeranității otomane, dar încetarea ocupației și reinstaurarea domnilor pământeni în Țara Românească și Moldova. Această schimbare, primită cu entuziasm în Principate, a reprezentat o reafirmare a autonomiei, însă nu a rezolvat tensiunile constituționale interne.
Domnii pământeni și conflictul cu boierimea
Noii conducători — Grigore Ghica în Țara Românească și Ioan Sandu Sturdza în Moldova — au încercat să-și consolideze autoritatea. Ambii erau oameni capabili, dar dorința lor de a extinde prerogativele domniei a intrat în coliziune directă cu interesele boierilor, care urmăreau să-și sporească propriile privilegii. Astfel, conflictul structural dintre domnie și boierime, prezent încă din perioada fanariotă, a continuat să domine viața politică.
Rusia își afirmă rolul de „putere protectoare”
O altă problemă majoră era influența crescândă a Rusiei. Țarul Nicolae I (1825–1855) urmărea consolidarea controlului asupra Principatelor. În 1826, el l-a obligat pe sultan să semneze Convenția de la Akkerman, care reafirma statutul Rusiei de putere protectoare și impunea respectarea „observațiilor” ambasadorului rus de la Constantinopol.
Guvernul rus a cerut elaborarea unui regulament general pentru reorganizarea administrativă și economică a Principatelor — un pas ce anticipa transformările ulterioare.
Tratatul de la Adrianopol (1829): un moment de cotitură
Semnat la 2/14 septembrie 1829, Tratatul de la Adrianopol a schimbat radical situația Principatelor. Sultanul a recunoscut autonomia administrativă a Moldovei și Țării Românești și a retrocedat cetățile Turnu, Giurgiu și Brăila.
Pe plan economic, tratatul a avut efecte spectaculoase:
• Principatele au fost scutite de obligația de a aproviziona Constantinopolul.
• Li s-a recunoscut libertatea comerțului cu toate țările.
Aceste măsuri au stimulat agricultura și comerțul, accelerând dezvoltarea economică. În același timp, Poarta a acceptat redactarea unor noi regulamente administrative sub supravegherea Rusiei și a permis menținerea ocupației ruse până la plata despăgubirilor de război.
Prin aceste prevederi, Rusia și-a consolidat poziția în Principate, dar s-au făcut și pași importanți spre reducerea dependenței de Imperiul Otoman.
Regulamentele Organice și administrația lui Kiseleff
După aprobarea Regulamentelor Organice, trupele ruse au rămas în Principate pentru a permite generalului Pavel Kiseleff să supravegheze aplicarea lor. Rusia a susținut aceste regulamente pentru a câștiga sprijinul boierilor și pentru a-și întări influența politică.
Abia în 1834, odată cu îmbunătățirea relațiilor ruso‑otomane, țarul a retras trupele, convins că Rusia își consolidase deja poziția strategică.
Viața politică: între speranță și tensiune
Perioada a fost marcată de o efervescență politică intensă. Domnii se aflau într-un conflict permanent cu boierii și cu reprezentanții diplomatici ai Rusiei, care încercau să orienteze politica internă în direcția intereselor imperiale.
Țara Românească: între autoritarism și opoziție boierească
• Alexandru Ghica (1834–1842) a încercat să fie un monarh național, situat deasupra facțiunilor, dar viziunea sa autoritară a generat opoziția boierilor liberali.
• Gheorghe Bibescu (1842–1848) a avut aceeași soartă: acuzat de autoritarism, a dizolvat Adunarea cu sprijinul consulului rus și a guvernat prin decrete între 1844 și 1846.
Moldova: domnia lui Mihail Sturdza
În Moldova, Mihail Sturdza (1834–1849) a reușit inițial să controleze opoziția, dar nu a putut opri radicalizarea tinerilor boieri educați în Occident.
Deși Sturdza fusese cândva un reformator, el a rămas atașat unui model de conducere inspirat de absolutismul luminat, ceea ce l-a pus în contradicție cu noile generații. Acestea îl percepeau ca pe un apărător al vechii orânduiri, al sistemului rigid al Regulamentelor Organice și al dependenței față de Rusia.
Sursa: Dennis Deletant si altii, Istoria Romaniei
Comentarii
Trimiteți un comentariu