Înainte de formularea principiului separației puterilor și de apariția statului de drept, actul de guvernământ era concentrat în mâinile suveranului. Acesta emitea norme de conduită, administra treburile publice și împărțea justiția, fără limite instituționale. Ideea separării puterilor, condiție esențială pentru existența statului de drept, își are însă originile încă din Antichitate.
John Locke, în Essay on Civil Government, oferă o viziune modernă asupra acestei teorii, pe care Montesquieu o va dezvolta ulterior în forma consacrată astăzi.
Cele trei funcții fundamentale ale statului
Principiul separației puterilor, devenit dogmă a democrațiilor liberale și garanție a securității individului în raport cu autoritatea, afirmă că statul îndeplinește trei funcții distincte:
• Funcția legislativă – edictarea regulilor generale;
• Funcția executivă – aplicarea și punerea în executare a legilor;
• Funcția jurisdicțională – soluționarea litigiilor și judecarea încălcărilor legii.
Montesquieu formulează explicit aceste puteri, distingând între „puterea legislativă”, „puterea executivă a lucrurilor ce țin de dreptul ginților” și „puterea executivă a celor ce țin de dreptul civil”, echivalente astăzi cu legislativul, executivul și judiciarul.
Montesquieu și necesitatea limitării puterii
Montesquieu argumentează că libertatea politică este imposibilă atunci când aceeași persoană sau același corp politic exercită simultan cele trei puteri. Celebrul său avertisment – „totul ar fi pierdut dacă același om… ar exercita aceste trei puteri” – exprimă temerea fundamentală față de abuzul de putere.
În concepția sa, fiecare putere trebuie încredințată unor organe independente, care să se controleze reciproc. Această distribuție instituțională previne concentrarea autorității și garantează echilibrul statal.
Rousseau și consolidarea ideii de limitare a autorității
Jean‑Jacques Rousseau preia și el ideea separației puterilor, considerând-o un instrument firesc pentru limitarea monarhiei absolute și pentru organizarea progresivă a statului. Totuși, înscrierea explicită a principiului în constituții apare abia în secolele XVIII–XIX și, chiar și atunci, destul de rar.
Evoluția modernă: de la puteri la funcții ale statului
Doctrina contemporană a nuanțat teoria clasică, considerând că, în realitate, vorbim despre funcții ale statului, fiecare corespunzând unei puteri. Astfel:
• Puterea executivă este înțeleasă ca o funcție distinctă, exercitată de șeful statului, Guvern și instituțiile subordonate;
• Puterea legislativă aparține organelor reprezentative;
• Puterea judecătorească este exercitată de instanțele independente.
Sursa: Curs Stiinta administratiei publice
Comentarii
Trimiteți un comentariu