Actul de la 11/23 februarie 1866, prin care domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost forțat să abdice, nu a fost doar o schimbare de domnie. A reprezentat un moment de ruptură, o decizie conspirativă, luată „la adăpostul nopții”, dar care a răspuns unui imperativ istoric: continuarea proiectului național început în 1859.
Deși în aparență a părut o mișcare radicală, lipsită de suport popular, în realitate a fost rezultatul unui calcul politic al elitei românești, care a înțeles că modernizarea statului nu mai putea continua în condițiile crizei interne tot mai accentuate.
🔹 1. De ce a fost detronat Cuza?
Programul național adoptat de adunările ad-hoc din 1857 prevedea patru obiective majore:
1. autonomia deplină,
2. Unirea Principatelor,
3. aducerea unui prinț străin,
4. guvernământ constituțional.
Cuza reușise să împlinească primele două și, parțial, pe al patrulea. Dar lipsa unui prinț străin – considerat garanția stabilității interne și externe – rămânea o problemă nerezolvată.
Reformele lui Cuza – forță și vulnerabilitate
Cu sprijinul lui Mihail Kogălniceanu, Cuza a împins înainte marile reforme:
• reforma agrară,
• secularizarea averilor mănăstirești,
• reorganizarea administrației, justiției și armatei.
Paradoxal, tocmai aceste reforme, „faptele mari”, cum spunea Kogălniceanu, au accelerat căderea sa. Lovitura de stat din 2 mai 1864 și adoptarea Statutului dezvoltător al Convenției de la Paris au întărit autoritatea domnitorului, dar au alimentat și opoziția internă, oferind puterilor garante pretextul de a interveni în treburile interne ale României.
Cuza însuși înțelesese gravitatea situației și se declarase dispus să abdice pentru a permite venirea unui prinț străin.
🔹 2. Abdicarea și reacția politică
După abdicarea lui Cuza, s-a format locotenența domnească, alcătuită din:
• Nicolae Golescu,
• colonelul Haralambie,
• D.A. Sturdza (în locul temporar absentului Lascăr Catargiu).
Actul abdicării a fost comunicat:
• populației, printr-o proclamație,
• puterilor garante, prin Ion Ghica,
• Porții Otomane, printr-o adresă explicativă.
Pentru a conferi legitimitate acțiunii, cele două Camere l-au proclamat pe Filip de Flandra ca domn al României – un gest simbolic, menit să repete strategia „faptului împlinit” din 1859.
🔹 3. Reacția internațională – Paris vs. Constantinopol
Franța a propus convocarea unei conferințe a puterilor garante la Paris.
Însă Aali Pașa, reprezentantul Porții, a convocat o conferință la Constantinopol, încercând să reafirme suzeranitatea otomană.
În final, a prevalat inițiativa Franței, care a susținut că situația din Principate ține de garanția colectivă stabilită prin tratatele internaționale.
Pe canale diplomatice neoficiale, liderii români au primit semnale de sprijin din partea lui Napoleon al III-lea și chiar din partea unor cercuri prusace.
🔹 4. Candidatura lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen
Deși Belgia a refuzat candidatura lui Filip de Flandra, guvernul român a acționat rapid. Prin intermediul lui M-me Cornu, apropiată a împăratului Napoleon, s-a obținut sprijinul Franței pentru candidatura lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen.
Brătianu la Düsseldorf
I.C. Brătianu, trimis în Germania, a constatat că și Bismarck era favorabil candidaturii lui Carol, cu condiția ca inițiativa să pară franceză. Pentru Prusia, instalarea lui Carol în România era o lovitură diplomatică împotriva Austriei și un obstacol în calea unei apropieri franco-ruse.
🔹 5. De ce era necesar un prinț străin?
Aducerea unui prinț străin urmărea:
• consolidarea Unirii,
• stabilizarea scenei politice interne,
• evitarea disputelor dintre pretendenții autohtoni,
• limitarea imixtiunilor externe,
• modernizarea instituțiilor statului prin instaurarea monarhiei constituționale.
🔹 6. Plebiscitul și proclamarea lui Carol I
Locotenența domnească a acționat rapid:
• 29 martie – înființarea gărzii orășenești,
• 30 martie – dizolvarea vechiului for legislativ,
• organizarea plebiscitului pentru validarea candidaturii lui Carol,
• 21 aprilie – alegeri pentru Adunarea Constituantă,
• 1 mai – finalizarea alegerilor.
Carol își anunță acceptul, chiar dacă decizia contrazicea deliberările conferinței de la Paris.
10/22 mai 1866 – Carol I devine domn al României
Adunarea Constituantă proclamă:
Sosirea lui Carol la București marchează unul dintre cele mai mari succese diplomatice ale României moderne. Puterile garante, puse în fața faptului împlinit, nu au mai convocat o conferință internațională, recunoașterea fiind realizată printr-un aranjament direct româno-otoman, la care au subscris ulterior toate marile puteri.
Sursa: Gheorghe Cliveti, Curs Romania Moderna
Comentarii
Trimiteți un comentariu