Coloniile. Urbanizarea
Daciei s-a făcut într-un ritm treptat. Dacă în timpul lui Traian a existat un
singur oraş, numărul a crescut la 3 în timpul lui Hadrian, la 5 sau 6 în timpul
lui Marcus Aurelius şi la 11 sau 12 sub Septimiu Severus. Singurul oraş care a
fost creat de la început ca şi colonie a fost Ulpia Traiana Augusta Dacica
Sarmizegetusa. Ulterior, numărul aşezărilor urbane de acest tip a crescut
datorită ridicării unor municipii la rangul de colonie. Acest statut fiind
obţinut de către localităţile: Napoca (sub Marcus Aurelius sau Comodus),
Drobeta (sub Septimiu Severus, Apulum (sub Marcus Aurelius sau sub Comodus),
Romula (această localitate este atestată ca şi colonie într-o inscripţie din
anul 248, din timpul lui Filip Arabul), Potaissa (sub Septimiu Severus sau Caracalla),
Malva (cu acest titlu apare într-o inscripţie din anul 230.
Coloniile se bucurau de toate drepturile
juridice, fiind locuite de cetăţeni romani. Unele dintre colonii se bucurau de
o înaltă consideraţie, primind dreptul italic, acest drept le scuteşte de plata
impozitului pentru pământ sau a impozitelor personale. Pe timpul lui Caracalla,
patru oraşe din Dacia Romană se bucurau de aceste privilegii, este vorba despre
Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Apulum, Napoca şi Potaissa. În Dacia Romană
coloniile, prin populaţia romană, au jucat un rol semnificativ în procesul de
romanizare a populaţiei autohtone.
Municipiile. Cu excepţia
oraşului Ulpia Traiana toate celelalte au avut la un moment dat statutul de
municipiu. Pe lângă cele enumerate, ce au atins stadiul de colonie, în Dacia au
mai existat şi municipii care nu au ajuns niciodată la acest nivel. Astfel de
localităţi sunt: Porolissum, Dierna, Tibiscum, Ampelum, Apulum (al doilea
oraş). Municipiile sunt oraşe cu mai puţine drepturi decât coloniile. În municipii
locuiesc pe lângă cetăţeni romani şi mulţi peregrini. Statutul juridic al
locuitorilor fiind unul intermediar între cel al coloniştilor şi al peregrinilor.
După cum unele localităţi rurale au avut posibilitatea de a obţine statutul de
municipiu, tot aşa şi municipile puteau să-şi depăşească şi ele condiţia
avansând la rangul de colonie.
Oraşele aveau conducerea şi
administraţia lor proprie, autonomă, cărora le revenea sarcina de a rezolva
toate problemele urbei. La conducerea lor şi, în genere, la viaţa publică,
participau însă numai cetăţenii romani (municipes), ceilalţi locuitori fiind
privaţi de orice drept municipal. În schimb, ei plăteau impozite şi taxe, ca şi
cetăţenii romani. Organul de conducere a oraşelor era un consiliu (ordo
decurionum), corespunzător senatului de la Roma, alcătuit din cetăţenii cei mai
de vază (decuriones). Consiliul oraşului alegea magistraţii, sacerdoţii şi edilii
oraşului. O grupare aparte, alcatuită ca al doilea ordin sau a doua stare, o
reprezentau în oraşe augustalii (augustales). Ei se ocupau cu întreţinerea
cultului Romei şi al împăratului în oraşele din provincii. Augustalii se
recrutau mai ales din rândul liberţilor, care, în cazul că erau cetăţeni
romani, nu aveau acces la magistraturile orăşeneşti. Ei erau organizaţi într-o
asociaţie cu caracter politic şi religios (ordo sau collegium Augustalium). Era
o mare cinste pentru cel care era numit în acest ordin. Colegiile profesionale
şi cele de cult constituiau în oraşe a treia stare sau ordin, din care făceau
parte locuitorii din păturile sociale cele mai de jos, peregrini şi chiar
sclavi.
Canabae. Aceste aşezări
sunt prezente în jurul castrelor, având relaţii de schimb cu acestea. În ele se
aşezau meşteşugari, negustori şi tot felul de oameni de afaceri ce însoţesc
trupele. Acestora li se adaugă familiile şi rudele soldaţilor, veterani şi alţi
cetăţeni romani sau peregrini ce au legătură cu castrul. În cazul multor castre
se poate constata o separaţie clară între canabae şi vechile localităţi
autohtone. Cele mai importante canabae au fost după cum era de aşteptat cele
din preajma castrelor legiunilor. Unele din aceste canabae au ajuns la rangul de
municipiu, de multe ori lângă ele dezvoltându-se aşezări importante.
La Apulum, de exemplu, s-au dezvoltat în
condiţiile prezenţei legiunii XIII Gemina, două aşezări urbane una a obţinut
obţinut rangul de municipiu, iar cealaltă pe cel de colonie. Comandantul
castrului îşi exercită de cele mai multe ori şi aici autoritatea directă, dar
era şi organizată o viaţă politico-administrativă proprie.
Pagus. În Dacia, ca şi
în celelalte provincii dunărene, acestea sunt comunele rurale alcătuite pe
teritoriul unei colonii. Conducerea lor era încredinţată unui decurion al oraşului.
Din spaţiul coloniei Ulpia Traiana cunoaştem, datorită inscripţiilor, două astfel
de aşezări, cea de la Aquae (Călanul de azi) şi cea de la Micia (Veţel). Din
inscripţii putem să aflăm faptul că acestea se situau pe teritoriul
Sarmizegetusei imperiale. Economic, arhitectural, şi administrativ un pagus se
situa imediat după municipiu. În aceste localităţi se realiza o producţie de mărfuri
şi schimburi comerciale regulate. Putem, astfel să asociem aceste localităţi cu
târgurile. Numărul acestor pagus-uri este greu de stabilit în condiţiile în
care, epigrafic, cunoaştem doar cele două existente pe teritoriul Ulpiei
Traiana.
Vicus. În restul
Daciei aşezările rurale poartă numele de vicus sau vici. Acestea erau
organizate tot după model roman, locuitorii lor fiind cetăţeni romani,
colonişti sau veterani, dar în primul rând peregrini şi autohtoni. Aceste
localităţi erau comune rurale mai mici (în comparaţie cu pagus-urile care erau
mai mari), ce aveau magistraţi şi pământuri proprii, iar administrativ depinzând
de unitatea pe teritoriul căreia erau situate. Potaissa a fost înainte de a
deveni municipiu un astfel de vicus. Acestea în majoritate erau locuite de
către autohtonii geto-daci, dar şi de către colonişti, un exemplu în acest ses
este vicus Pirustarum de la Alburnus Maior care, este un sat al coloniştilor veniţi
din Dalmaţia pentru exploatarea aurului.
Alte
aşezări.
Un tip de aşezări rurale erau villa rustica, acestea reprezintă importante
exploatări agricole. Ele sunt aşezate în preajma conglomeraţiilor urbane, în
apropierea drumurilor comerciale. Sunt în fond adevărate „ferme agricole”, unde
stăpânul îşi asigură acelaşi confort ca şi la oraş. Stăpânii de villa rustica
sunt persoane bogate de la oraş, mulţi dintre aceştia preferând să-şi
construiască în spaţiul fermei locuinţe impunătoare apărate cu ziduri. Munca se
făcea pe aceste exploatări de cele mai multe ori cu ajutorul sclavilor.
Alte localităţii în care s-au înfiinţat
posturi locale, vamale, de poştă, balneare, militare de pază şi control se
numeau stationes. O dezvoltare aparte au avut statiunile balneare cu ape
termale. Dintre acestea cele mai importante erau cele de la Ad Mediam (Băile Herculane),
dar şi cele de la Germisara (Geoagiu) sau Aquae (Călan).
Sursa: Mircea Brie, O istorie sociala a spatiului romanesc de la inceputurile statalitatii dacice pana la intrezarirea modernitatii
Comentarii
Trimiteți un comentariu