Populaţiile migratoare şi contactul cu autohtonii secolele I – VIII

 Sarmaţii-iazigi. Înrudiţi cu sciţii, făcând parte din grupul Iranian vestic, sarmaţii sunt obiectul primului val de migratori. În secolul I î.Hr., pot fi atestate triburi sarmatice în spaţiul dintre Nipru şi Nistru, unde intrau în contact şi cu roxolanii, stabiliţi între Don şi Nipru. Aceştia s-au stabilit încă din timpul împăratului Tiberiu în spaţiul cuprins între Dunăre şi Tisa, în coasta dacilor.

Aflaţi în contact cu sarmaţii, dacii vor fi influenţaţi de modul de viaţă al acestora. Influenţele vor fi însă şi dinspre daci spre sarmaţi. Interesant este faptul că mormintele dacice de incineraţie nu mai pot fi descoperite, au fost descoperite însă morminte sarmatice de înhumaţie, cu obiecte de inventar dacic (în special ceramică dacică).  După retragerea aureliană sarmaţii-iazigi au pătruns şi în zonele de vest ale Banatului, mai ales între Mureş şi Timiş. Prezenţa lor în acest spaţiu, convieţuirea acestora cu daco-romanii, fiind dovedită de numeroasele descoperiri arheologice în acest sens.

Alte triburi sarmatice pot fi atestate în spaţiu Moldovei de azi, mai ales după războaiele daco-romane. De aici, în perioada următoare extinzându-se şi spre Muntenia.
 Vandalii. Aceştia fac parte din neamul germanilor, şi alături de celelalte populaţii germane ce au afectat teritoriul Daciei, vor exercita o presiune foarte mare în special asupra dacilor liberi. Prezenţa vandalilor şi apoi a goţilor fiind semnalată la graniţele de nord şi nordest ale Imperiului. După retragerea armatelor romane din Dacia, vidul de putere şi autoritate din provincie a favorizat expansiunea acelor triburi germanice, dar şi a dacilor liberi (ne referim în primul rând la carpi, aceştia infiltrându-se în special pe direcţia est-vest). În partea vestică, mai ales în Banat şi Crişana, s-au instalat vandalii. Prezenţa vandalilor în acest spaţiu este relatată şi de către Iordanes, în perioada cât au stat în acest spaţiu având loc şi un conflict al acestora cu goţi ce se sfârşeşte cu victoria celor din urmă. Vandalii se învecinau în jurul anilor 306 - 307, potrivit lui Iordanes, la est cu goţii şi la vest cu marcomanii. Din acest spaţiu ei vor pleca în anul 336, îndreptându-se spre apus, prezenţa lor în Italia fiind cunoscută datorită pustiirilor pe care le-au săvârşit.

Goţii. Venind dinspre Marea Baltică, aceştia reuşesc spre mijlocul secolului al III-lea să stăpânească litoralul nordic la Mării Negre. Aşezaţi în Moldova şi Muntenia, goţii, ispitiţi de bogăţiile Imperiului, au inteprins numeroase incursiuni de pradă în spaţiul statului roman. După retragerea aureliană goţii s-au infiltrat în Transilvania, prezenţa lor, la mijlocul secolului al IV-lea, fiind atestată în partea de nord, dar şi în sud-estul acestei regiuni. În timpul împăratului Constantin, începând cu anul 323, goţi devin foederaţi externi, acest statut a făcut posibilă stabilirea lor mult mai masivă în nordul Dunării. În secolul IV o parte însemnată dintre goţi s-au creştinat îmbrăţişând arianismul. Biblia fiind tradusă în limba goţilor de către cel devenit episcop al goţilor, Ulfilas, ce a misionat la nord de Dunăre.

Sub goţi, autohtonii sunt într-un oarecare raport de subordonare, dar într-o convieţuire cu aceştia253. Satele ce au ajuns sub stăpânirea goţilor plăteau o dijmă în natură, dar duceau o viaţă mai liberă decât în timpul stăpânirii romane. P.P. Panaitescu vorbeşte chiar de o emigrare a locuitorilor satelor dinspre Imperiu spre zonele stăpânite de către barbari. Pe ansamblu, cu unele excepţii, raporturile dintre goţi şi autohtoni nu au fost încordate, asta poate şi datorită unei anumite dependenţe a acestora faţă de Imperiu, dependeţă instalată mai cu seamă după creştinarea goţilor.

Hunii. Aceştia sunt primul neam neeuropean care îşi face prezenţa în nordul Mării Negre. Un conglomerat de păstori nomazi şi călăreţi, de origine asiatică, mongoli ca rasă şi turci ca limbă, hunii sosesc în acest spaţiu prin anul 375, introducând aici un dezechilibru în raportul de forţe. Prin modul lor de viaţă, prin tactica militară, au reuşit să impună, pentru circa 80 de ani, un regim de teroare, dar şi de ordine şi stabilitate politică în Europa Centrală şi Răsăriteană.

În anul 376 hunii trec Nistrul, îi sfărâmă pe goţi (vizigoţi) întemeind un centru de putere în nordul Moldovei de azi. Această regiune îşi va păstra importanţa strategică pentru huni până în deceniul al treilea al veacului al V-lea, când centru de greutate al hunilor se va deplasa spre vest. Anul instalării lor în Pannonia nu ne este cunoscut exact. Cel mai probabil acest eveniment are lor între anii 420 – 425, ca urmare a migrării spre vest a vandalilor, vizigoţilor şi a unei părţi a ostrogoţilor. Prezenţa lor în Pannonia este sigură în anul 427 (acest fapt este dovedit de mai multe consemnări din epocă, precum cele ale lui Marcellinus Comes sau Priscus), de asemenea important este şi anul 433, când hunii, conduşi de către Attila, sunt atestaţi în calitate de federaţi ai Imperiului.

Populaţiile supuse hunilor au fost încadrate în organizarea lor militară, nu au fost însă înlăturate vechile autorităţi. Dincolo de violentele incursiuni de jaf şi intimidare, făcute în scopul strângerii dărilor, hunii nu au avut tabere sau locuinţe stabile în fosta provicie Dacia. De altfel, hunii au fost destul de îngăduitori cu populaţiile ce li se supuneau. Nepracticând agricultura ei erau nevoiţi să domine, dar şi să ocrotescă populaţia rurală, de cele mai multe ori redusă la şerbie.

Moartea lui Attila, în anul 453, a dus la destrămarea puterii hunilor. Fii marelui conducător al hunilor nu vor reuşi să păstreze unitatea, dar nici „alianţele” cu gepizii şi ostrogoţii. Aceştia din urmă se vor revolta, iar în anul următor coaliţia gepizilor conduşi de Ardarich îi înving pe huni la Nedao. Înfrângerea din anul 454 a dus la risipirea hunilor şi la dispariţia din istorie a acestora. Beneficiarii noii situaţii au fost ostrogoţii şi în primul rând gepizii, a treia ramură a triburilor gotice.

Gepizii. Gepizi s-au rupt din rândul goţilor încă de la începutul migraţiei acestora spre Marea Neagră. În secolul al II-lea îi găsim în regiunea gurilor Vistulei, iar în secolul al III-lea undeva în nordul Daciei. Migraţia hunilor şi trecerea vizigoţilor la sud de Dunăre a făcut posibilă aşezarea gepizilor pe cursul superior al Tisei, aici rămânând şi după aşezarea hunilor în Pannonia. După înfrângerea hunilor ostrogoţii se aşează în Pannonia, iar gepizii în Dacia, cei din urmă în calitate de federaţi ai Imperiului.

Teritoriul stăpânirii gepizilor era cuprins între Tisa, Dunăre şi Olt, iar după unii hotarele gepizilor mergeau în est până la Siret. Mult mai paşnici decât celelalte grupuri germanice, gepizii au avut relaţii bune cu Imperiul Roman, devenit acum de răsărit sau mai târziu bizantin. Iordanes, în Getica, spune că gepizii „nu au cerut altceva de la Imperiu decât pace şi daruri anuale”. Ei vor fi foarte mult influenţaţi de civilizaţia romană, venită în primul rând de la populaţia romanizată a Daciei. Stăpânirea gepizilor asupra Daciei a ţinut până în anul 567, când statul lor este distrus de către avari şi longobarzi. Înfrânţi, gepizii se vor împrăştia şi vor fi asimilaţi până pe la mijlocul secolului al VII-lea de către autohtonii teritoriilor pe care leau stăpânit.

Avarii. Stăpânirea avarilor asupra spaţiului carpato-dunărean a fost mai puternic simţită în partea vestică, în Banat, Crişana, dar şi în interiorul arcului carpatic. Dominaţia avară a fost mai consistentă până în jurul anului 630, dată după care decade primul caganat avar. Constituirea celui de-al doilea caganat avar a dus la o nouă creştere a dominaţiei avare (sfârşitul secolului VII şi în secolul VIII), de data asta doar asupra părţilor vestice (în special asupra Banatului) şi Transilvaniei. Descoperiri aparţinând avarilor s-au făcut la Felnac, Sâmpetru, Şiclău, Peragu Mare (jud. Arad), apoi în interiorul arcului carpatic la: Dumbrăveni, Cipău, Valea Largă, (jud. Mureş), Unirea, Ocna Mureş, Ocnişoara (jud. Alba), Câmpia Turzii, Ocna Dejului, s.a. Interesul avarilor pentru zona transilvană se pare că a fost generat de bogăţia în sare, dar şi în metale (fier, aramă, cositor), precum şi de poziţia strategică oferită de arcul carpatic (aici era mult mai uşor stopată pătrunderea slavilor). Prezenţa puterii militare a avarilor a frânat expansiunea slavilor şi bulgarilor, contribuind la un raport de echilibru politic în spaţiul carpato-dunărean.

În toată această perioadă de stăpânire numărul avarilor, prezenţi în acest spaţiu, a fost foarte redus, cel mai adesea se limita la garnizoanele militare ce controlau sau supravegheau extragerea şi transporturile de sare din bazinul transilvan spre Pannonia.

Slavii. În secolele V –VI, pe slavi îi găsim în regiunile din nordul şi nord-estul Carpaţilor. Prin amploarea şi consecinţele pătrunderii în spaţiul carpato-dunărean, slavii ocupă un loc aparte în rândul popoarelor migratoare; pătrunderea efectivă în spaţiul carpatodunărean s-a realizat în secolul al VI-lea.

Pătrunderea masivă a slavilor în teritoriile extracarpatice, dar şi în Transilvania, s-a realizat în secolul al VII-lea. Descoperirile arheologice referitoare la slavi sunt foarte numerose pentru secolele VII – IX. Ocupaţiile lor principale erau creşterea animalelor, vânatul şi pescuitul, făceau însă şi agricultură.

Social, interesant este faptul că slavii nu au cunoscut orânduirea sclavagistă. Ei au trecut direct de la societatea tribală la cea feudală. Trăiau în familii mari, mai multe familii alcătuiau un clan, iar mai multe clanuri un trib286. În societatea slavă încep să se contureze trei importante grupuri sociale: nobilii, cei ce erau în fruntea comunităţilor (ei vor domina nu numai pe slavi ci şi pe autohtoni – această dominaţie este politică, militară, economică, nu în ultimul rând este o dominaţie socială – ei ajung să deţină întinse terenuri fertile), oamenii liberi, fie că sunt simpli agricultori sau păstori, fie că se ocupă cu meşteşugăritul sau deţin roluri militare, şi în fine cel de-al treilea grup era alcătuit din robi, folosiţi în primul rând de către cei mai însemnaţi dintre nobili. Acest mod de organizare al slavilor a grăbit apariţia feudalismului în spatial românesc.

  Sursa: Mircea Brie, O istorie sociala a spatiului romanesc de la inceputurile statalitatii dacice pana la intrezarirea modernitatii