Modernizarea administrativă a Basarabiei
s-a realizat în paralel cu integrarea provinciei în cadrul comun românesc,
succesul modernizării fiind în direct dependenţă de succesul integrării. Ambele
procese s-au desfăşurat pe un teritoriu cu o populaţie preponderent rurală,
gradul de urbanizare al căreia constituia doar 15 %, mai redus decât în alte
regiuni ale României. Acest fapt a determinat un şir de trăsături specifice ale
modului de trai, ale vieţii sociale şi economice şi chiar ale evoluţiei
culturale atât în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cât şi în perioada
interbelică.
O primă etapă în reformarea
administrativă a ţării a fost elaborarea unui cadru legislativ comun, acest
proces fiind posibil prin două căi: extinderea legislaţiei din Vechiul Regat
asupra restului provinciilor şi elaborarea unei legislaţii pe baze noi.
În perioada anilor 1918-1925,
administraţia României nu a reprezentat un
sistem
unic, ci a funcţionat în conformitate cu norme legislative diferite pentru fiecare
provincie, elaborate până la Unire. În Vechiul Regat funcţiona Legea pentru organizarea
comunelor urbane din iulie 1894, Legea comunelor rurale şi a plaselor din mai 1904,
cu modificările ulterioare. În Basarabia funcţiona Regulamentul pentru comunele
urbane din 1892 şi Regulamentul zemstvelor din 1890, modificat de Guvernul
provizoriu rus în anul 1917.
Principiul descentralizării
administrative a fost reformulat în Constituţia din 29 martie 1923: Membrii
consiliilor judeţene şi consiliilor comunale sunt aleşi de către cetăţenii
români prin votul universal, egal, direct, obligatoriu şi reprezentarea
minorităţilor după formele prevăzute de lege. La acestea se vor putea adăuga
prin lege şi membri de drept şi membri cooptaţi. Între membrii cooptaţi pot fi
şi femei majore. Astfel, descentralizarea administrativă era un mod democratic
de administrare, pentru că presupunea responsabilitatea pentru soluţionarea
problemelor de interes local sau special de către autorităţile, ale căror titulari
erau reprezentanţi de ambele sexe, aleşi de corpul electoral şi dispuneau de
mijloace financiare proprii. În cazul descentralizării, iniţiativa şi dreptul
de a decide în toate problemele de interes local aparţineau organelor de
conducere ale judeţului şi comunei (consiliile judeţene şi comunale), care, în
conformitate cu Legea pentru unificarea administrativă din 14 iunie 1925, erau
declarate persoane juridice. Descentralizarea ducea implicit la o colaborare
dintre autorităţile locale şi cele centrale, ultimele menţinând dreptul de
tutelă administrativă.
Reforma administrativă din primul
deceniu interbelic a culminat cu adoptarea Legii pentru unificarea
administrativă din 14 iunie 1925, care avea 400 articole grupate în şase
titluri. Legea a fost urmată de o serie de decrete care vizau împărţirea
teritorial-administrativă a ţării, fiind în vigoare fiind până la Legea
administrativă din 1929. În rezultatul aplicării acestora, s-au produs schimbări
importante în sfera diviziunii politice şi administrative a Basarabiei.
Numărul judeţelor a rămas acelaşi, dar a
crescut numărul comunelor urbane nereşedinţe, de la 6 la 7 în 1926, iar numărul
comunelor rurale a scăzut, de la 1946 în anul 1922, la 716 în 1926. În aceeaşi
perioadă, numărul plaselor a scăzut de la 214 la 61, iar al comunelor rurale –
de la 3.571 la 1.672.
Sursa: Svetlana Suveica, Basarabia in primul deceniu interbelic. 1918 - 1928. Modernizare prin reforme
Comentarii
Trimiteți un comentariu