Iosif al II-lea (1780-1790)

                                                    Sursa foto: www.istorie-pe-scurt.ro

Iosif al II-lea (1780-1790)  moşteneşte un imperiu eterogen ca structură internă şi insuficient reformat, înţelegând prin aceasta adaptarea la tranziţia spre modernitate. Vizitele făcute în calitate de coregent (1765) l-au ajutat să cunoască starea reală a provinciilor Imperiului. Concepţia sa politică de guvernare diferă structural de cea a Mariei Tereza, bazându-se pe tradiţia dreptului german, iluminismul francez şi teoria şi practica politică italiană. Modelul absolutismului luminat habsburgic poartă numele de iosefinism. În sens larg, noţiunea se extinde asupra întregii politici de reformare a societăţii, cu o puternică componentă culturală şi anticlericală.

Potrivit ei, tot ce este raţional este realizabil. Iosif al II-lea caută să imprime reformelor un caracter politic unitar, cuprinzând întreaga arie geografică a imperiului şi un ritm accelerat. Scopul lor este acela de a avea un Stat capabil să folosească eficient resursele, economice şi umane de care dispune.

Reforma guvernului central rămâne o prioritate, extinsă şi asupra Ungariei şi Ţărilor de Jos, întărind controlul imperial şi al Capitalei asupra teritoriului multinaţional. Înlocuirea sistemului de guvernare locale cu un sistem administrativ aflat sub control imperial, a urmărit limitarea puterii locale a nobilimii şi uniformizarea administrativă. În 1784, este decretată limba germană ca limbă oficială. Tot acest efort a fost susţinut de o intense activitate legislativă care avea drept scop eliminarea arbitrariului şi o justiţie unitară, umană. Codul penal (1781) suprima tortura, instituia egalitatea civilă în faţa legii.

Pentru un imperiu multiconfesional, pacea civilă putea fi asigurată printr-o reformă religioasă care să garanteze toleranţa. Prin Patenta de Toleranţă (1781) s-a realizat raţionalizarea bisericii şi a vieţii religioase. Biserica în întregul ei a fost subordonată intereselor Statului. Patenta garanta libertatea exercitării tuturor confesiunilor religioase. Acordarea acestei libertăţi lărgea considerabil baza socială de susţinere a guvernării. Reglementările privind statutul evreilor sunt unicat pentru epocă. Desfiinţarea ordinelor monahale contemplative şi inutile în plan educational sau de caritate, organizarea de către stat a învăţământului clerical, numirea episcopilor fără consimţământul Papei au trezit reacţia Romei, prin radicalitatea şi rapiditatea cu care au fost introduse. Iosefinismul promova o raţiune de stat laică, crea temeri privind posibila independenţă a bisericii faţă de Roma, ceea ce amintea de galicanismul francez sau de anglicanism. Lezarea intereselor bisericii catolice l-a determinat pe Papa Pius al VI-lea să-l ameninţe cu excomunicarea şi să întreprindă o vizită la Viena.

Problema statutului ţăranului, este o problemă reală care va fi şi ea integrată concepţiei iosefiniste despre stat. Ţăranul este privit sub aspectul utilităţii muncii lui, ca producător şi contribuabil al Statului. Reformarea şi ameliorarea raporturilor feudale va avea ca moment semnificativ Patenta de desfiinţare a şerbiei (1781 / 1782). Iosif a procedat mai întâi la abolirea serbiei pe domeniile Coroanei şi ale Bisericii.

În Boemia, Carintia, Moravia, Ungaria, unii nobili i-au urmat exemplul. În 1785, patenta este introdusă şi în Transilvania. Cea mai amplă reformă a sa în agricultură a fost legea agrară şi a taxelor (1789) prin care desfiinţa obligaţiile feudale (zeciuiala, robota) şi introduce un sistem unic în funcţie de mărimea proprietăţii.

Reforma educaţională a introdus învăţământul primar obligatoriu pentru toţii copiii. Economia a fost susţinută prin măsuri mercantiliste, iar desfiinţarea vămilor interne (cu excepţia Ungariei) a favorizat piaţa naţională. Prin creşterea influenţei statului, iosefinismul urmărea armonizarea ideii de bunăstare publică cu cea de consolidare a monarhiei. Inovaţiile iosefinismului sprijinite pe larg de cercurile masonice au creat prin radicalitatea şi rapiditatea introducerii lor, accepţiune, indignare, dezaprobare în societate, un evantai de atitudini de stări de spirit ce nu poate fi comparat cu stabilitatea epocii tereziene.

Iosif al II-lea pare cel mai angajat şi determinat monarh pe calea reformelor. El a fost un monarh luminat, radical, chiar intolerant politic care a reorganizat sistemul tradiţional, eficientizându-l. Urmărind unitatea imperiului, el a stimulat indirect reacţia naţionalităţilor şi formele de emancipare a lor. În 1790, a fost sfătuit să îşi retragă patentele (cu excepţia celei a toleranţei) şi să restaureze sistemul terezian.

 Sursa: Ion Bulei, Alin Ciupala, Lucia Popa, Procesul de modernizare in sec. XVII - XIX