Sursa foto: evenimentulistoric.ro
De la venirea lui Carol I la consolidarea liberalilor și declinul conservatorilor
Aducerea în țară a principelui Carol de Hohenzollern‑Sigmaringen și adoptarea Constituției din 1866 au alimentat mari speranțe privind organizarea unui regim politic stabil, capabil să garanteze drepturile cetățenești și funcționarea instituțiilor moderne. Realitatea primilor ani a fost însă marcată de instabilitate, conflicte politice și experimente guvernamentale.
🏛️ Instabilitatea guvernamentală (1866–1871)
Între 1866 și 1871, România a cunoscut nouă guverne, majoritatea de coaliție, în care coexistau liberali radicali, moderați și conservatori. Diferențele doctrinare, lipsa unor majorități parlamentare solide și tensiunile interne și externe au generat o instabilitate periculoasă.
Primul guvern al lui Carol I (mai–iulie 1866) a inclus figuri importante:
• Lascăr Catargiu – președinte al Consiliului și ministru de Interne
• Petre Mavrogheni – Afaceri Străine
• Ion C. Brătianu – Finanțe
• Ion C. Cantacuzino – Justiție
• C.A. Rosetti – Culte și Instrucțiune Publică
• Generalul Ioan Gr. Ghica – Război
• D.A. Sturdza – Lucrări Publice
Guvernele se succedau rapid, iar conflictele dintre executiv și Parlament se încheiau fie cu demisia guvernului, fie cu dizolvarea legislativului. Criza financiară, scandalul Strousberg (1870), presiunile otomane și războiul franco‑prusac au agravat situația.
🛠️ Guvernul Lascăr Catargiu (1871–1875): stabilizare și organizare
În martie 1871, Carol I l‑a însărcinat pe Lascăr Catargiu cu formarea unui guvern capabil să restabilească ordinea după manifestațiile radicalilor liberali, care vizau chiar înlăturarea dinastiei.
Guvernul conservator a reușit:
• stabilizarea scenei politice
• redresarea finanțelor (veniturile statului au crescut de la 70 la 90 milioane lei)
• inițiative administrative în domeniul agrar, militar și al infrastructurii
• dezvoltarea căilor ferate
• semnarea convenției comerciale cu Austro‑Ungaria (1875), din rațiuni politice, deși economic România era dezavantajată
🔵 Coagularea liberalilor și nașterea Partidului Național Liberal (1875)
Deși păreau uniți, liberalii erau împărțiți în trei mari grupări:
• liberalii radicali (C.A. Rosetti, Ion C. Brătianu)
• moderații (Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu)
• aripa conservatoare (Basarab‑Brâncoveanu)
Mulți proveneau din familii boierești sărăcite, iar burghezia emergentă se regăsea mai ușor în rândurile liberalilor, atrași de perspectiva ocupării funcțiilor în administrația modernă.
În iunie 1875, în casa lui Stephen Bartlett Lakeman (Mazar Pașa), a fost semnată „Programa deputaților opoziției”, publicată în ziarul Românul. Documentul cerea:
• respectarea intereselor externe ale României
• respectarea legilor
• anchetarea abuzurilor
• reducerea impozitelor
• autonomia profesorilor, preoților și magistraților
• descentralizare administrativă
Pe baza acestei înțelegeri s‑a constituit Partidul Național Liberal (PNL), cu 61 de membri fondatori.
Liderii PNL
• C.A. Rosetti & Ion C. Brătianu – până în 1884
• Ion C. Brătianu – 1884–1891
• Dumitru C. Brătianu – 1891–1892
• Dimitrie A. Sturdza – 1892–1909
• Ion I.C. Brătianu – 1909–1927
🟤 Partidul Conservator: dizidențe, orgolii și reorganizare
Istoria conservatorilor este marcată de sciziuni și rivalități personale. Manolache Costache Epureanu a reușit în 1880 să unifice grupările conservatoare, fondând primul Club Conservator.
Structura partidului era piramidală, cu organizații locale și un Club Central la București. Printre liderii conservatori se numărau:
• M.C. Epureanu
• Petre Mavrogheni
I Em. Florescu
• Th. Rosetti
• Al. Știrbei
• Al. Lahovary
• Titu Maiorescu
Programul conservator era general, apropiat de cel liberal, dar diferența majoră consta în ritmul modernizării:
• conservatorii: modernizare lentă, organică
• liberalii: modernizare accelerată, „arderea etapelor”
Liderii Partidului Conservator
• M.C. Epureanu – 1880
• Lascăr Catargiu – 1880–1899
• G.G. Cantacuzino – 1899–1907
• Petre P. Carp – 1907–1913
• Titu Maiorescu – 1913–1916
🔄 Rotativa guvernamentală și declinul conservatorilor
După 1888, România a fost guvernată prin rotativa guvernamentală, liberalii și conservatorii alternând la putere. Deși luptele politice erau intense, continuitatea legislativă a fost surprinzător de mare.
Liberalii au reușit să impună o disciplină internă superioară, în timp ce conservatorii au rămas vulnerabili la conflicte interne. În 1922, Partidul Conservator a dispărut de pe scena politică, incapabil să se adapteze transformărilor sociale ale României moderne.
Sursa: Ion Bulei, Alin Ciupala, Lucia Popa, Procesul de modernizare in sec. XVII - XIX
Comentarii
Trimiteți un comentariu