Prin decretul nr. 1786, Carol I a promulgat revizuirea Constituției, iar prin decretul nr. 1788 din 8 iunie 1884 a fost adoptată noua lege electorală (140 de articole), care a pus în aplicare un sistem electoral modernizat, adaptat realităților politice ale Regatului României.
🔧 Obiectivele revizuirii: extinderea dreptului de vot și reorganizarea colegiilor electorale
Reforma electorală din 1884 a urmărit în primul rând lărgirea bazei electorale, prin:
• reducerea numărului colegiilor electorale pentru Adunarea Deputaților de la patru la trei,
• contopirea colegiilor I și II (art. 58),
• scăderea censului electoral (art. 59–61, 67–69),
• extinderea scutirilor de cens (art. 75).
Structura colegiilor pentru Adunarea Deputaților
• Colegiul I: alegători cu venit funciar sau urban de minimum 1200 lei.
• Colegiul II: orășeni care plăteau un impozit de minimum 20 lei, profesioniști liberali, ofițeri în retragere, absolvenți ai învățământului primar – toți scutiți de cens.
• Colegiul III: alegători care plăteau o dare minimă, în special sătenii, care votau indirect.
Repartizarea mandatelor în Adunarea Deputaților (183 membri):
• 75 deputați – colegiul I
• 70 deputați – colegiul II
• 38 deputați – colegiul III
🏛️ Sistemul electoral pentru Senat
Corpul electoral era împărțit în două colegii în fiecare județ.
Colegiul I
Includea alegătorii cu venit funciar sau urban de minimum 2000 lei anual. De asemenea, erau scutiți de cens:
• foști și actuali președinți/vicepreședinți ai Adunărilor Legislative,
• deputați și senatori cu două legislaturi,
• generali și colonei,
• foști miniștri și diplomați,
• magistrați,
• doctori și licențiați cu minimum 6 ani de practică,
• membrii Academiei Române.
Colegiul II
Includea:
• alegătorii direcți cu venituri între 800–2000 lei,
• comercianții și industriașii care plăteau patentă.
Senatul avea în total 112 membri aleși.
📈 Evoluția numărului de alegători (1866–1913)
Reforma din 1884 a contribuit la creșterea treptată a numărului alegătorilor direcți:
• 1866: câteva zeci de mii de alegători
• 1891: 47.473 alegători (8.730 în colegiul I, 18.135 în colegiul II)
• 1901: 57.347 alegători
• 1905: 93.652 alegători direcți
Cu toate acestea, în 1913, dreptul de vot direct rămânea extrem de restrâns:
• 1,9% din populație avea drept de vot direct,
• 0,4% pentru Senat,
• 1,5% pentru Cameră.
La aceștia se adăugau 1.139.301 alegători cu vot indirect (15,7% din populație).
În total, în preajma Primului Război Mondial, 17,6% din populația Regatului putea vota într-o formă sau alta.
🧭 Concluzie: un pas înainte, dar încă departe de votul universal
Legea electorală din 1884 a reprezentat un progres semnificativ în modernizarea sistemului politic românesc, prin:
• extinderea dreptului de vot,
• reducerea censului,
• reorganizarea colegiilor,
• creșterea numărului alegătorilor.
Totuși, sistemul rămânea unul cenzitar, profund restrictiv, în care doar o mică parte a populației avea acces la vot direct. Abia după 1918, odată cu reformele democratice din perioada interbelică, România va face pasul decisiv către votul universal masculin.
Sursa: Pantelimon Razvan Victor, Evolutia legislatiei electorale romanesti (1864-1938)
Comentarii
Trimiteți un comentariu