Etapele Războiului de Treizeci de Ani: Boemia, Danemarca, Suedia și Franța (1618–1648)

                                            Sursa foto: materialedeistorie.com

1. Revolta din Boemia și începutul războiului german (1618–1625)

Revolta din Boemia a declanșat Războiul de Treizeci de Ani. Conflictul a izbucnit la 23 mai 1618, odată cu celebra „aruncare pe fereastră” a celor doi reprezentanți imperiali de la castelul Hradčany. În locul lor, boemienii au instituit un directorat de 30 de membri, formând un veritabil guvern insurecțional, sprijinit de principii calvini din Palatinat.

Mișcarea a fost alimentată de un patriotism boemian cu dublă identitate – cehă și germană – și de dorința protestanților de a limita influența unei puteri imperiale profund catolice.

La 19 august 1619, dieta Boemiei l-a detronat pe Ferdinand și a declarat tronul vacant. Pe 26 august, Frederic al V-lea, principe calvin și lider al Uniunii Evanghelice, a fost ales rege al Boemiei. Două zile mai târziu, la Frankfurt, Ferdinand de Styria era ales împărat al Sfântului Imperiu.

Frederic al V-lea a intrat în Praga la 31 octombrie 1619, sprijinit doar de trupele contelui de Torun și de un corp al Uniunii Evanghelice. În schimb, Ferdinand al II-lea beneficia de sprijinul Sfintei Ligi conduse de Tilly, de o armată de 20.000 de oameni trimisă de Spinola din Țările de Jos și de alianța ducelui de Saxa.

În timp ce Spinola ocupa Palatinatul Inferior, Tilly invada Boemia și, la 8 noiembrie 1620, înfrângea decisiv armata cehă la Muntele Alb. Frederic, lipsit de sprijin, s-a refugiat în Brandenburg și apoi în Olanda, lăsând Boemia pradă represiunii imperiale.

Ferdinand al II-lea a declanșat o reacțiune politică și religioasă dură: libertățile Boemiei au fost abolite, liderii revoltei au fost executați la Praga la 21 iunie 1621, iar coroana Boemiei a devenit ereditară în Casa de Austria.

2. Războiul danez (1625–1629)

După înfrângerea lui Frederic al V-lea, principii protestanți ai Uniunii Evanghelice au capitulat treptat. Avansul catolic în spațiul german a modificat echilibrul teritorial în favoarea principatelor catolice.

În acest context, Christian al IV-lea al Danemarcei, duce de Holstein și membru al Imperiului, a intervenit în 1625. Motivele sale erau atât religioase, cât și teritoriale: episcopiile catolice Bremen, Verden și Osnabrück puteau fi secularizate, iar Danemarca putea câștiga influență în nordul Germaniei.

Regele danez a acționat rapid pentru a nu fi depășit de rivalul său, regele Suediei. El a primit sprijin financiar din partea Angliei și Provinciilor Unite. În schimb, Ferdinand al II-lea dispunea de o armată imperială condusă de Wallenstein, formată din trupele Sfintei Ligi și ale ducelui de Bavaria.

Înfrânt la Lutter în 1626 și amenințat cu invazia propriului regat, Christian al IV-lea a fost obligat să semneze pacea de la Lübeck (22 mai 1629). Danemarca păstra Holsteinul, dar pierdea episcopatele din Saxonia Inferioară.

3. Războiul suedez (1631–1635)

Regele Suediei, Gustav Adolf, dornic să extindă granițele statului său și să apere luteranismul, a decis să intervină în conflictul german. În iulie 1630, cu acordul ducelui de Pomerania, s-a instalat la Stettin, transformând orașul în bază militară.

Prin negocieri cu Franța, Gustav Adolf a obținut o subvenție anuală de un milion de livre, în schimbul promisiunii de a respecta cultul catolic în teritoriile ocupate.

Campania sa în Germania (1631–1632) a fost spectaculoasă. La Breitenfeld, lângă Leipzig, la 17 septembrie 1631, a zdrobit armata imperială a lui Tilly. Apoi a avansat în teritoriile catolice de pe Rin, intrând în Mainz la 23 decembrie, unde a instaurat o administrație provizorie și a permis jefuirea bisericilor, provocând protestele Franței.

În 1632, Gustav Adolf a pătruns în Bavaria, a trecut Dunărea și a deschis drumul spre München și Viena. Wallenstein, cu peste 60.000 de soldați, l-a confruntat într-o serie de manevre prelungite. Bătălia decisivă a avut loc la Lützen, la 6 noiembrie 1632: suedezii au câștigat, dar regele lor a căzut pe câmpul de luptă.

Înfrângerea suedezilor la Nördlingen (6 septembrie 1634) a determinat Saxonia să semneze armistițiul de la Pirna (24 noiembrie 1634). Principii germani au aderat treptat la pace, inclusiv electorul de Brandenburg. Coaliția Saxa–Brandenburg–Suedia s-a destrămat, iar Suedia a rămas izolată.

Războiul intern german, început la Praga, s-a încheiat tot la Praga, prin pacea din 30 mai 1635.

4. Războiul francez (1635–1648)

Franța a intrat în conflict într-un moment dificil: finanțele erau slabe, iar armata nepregătită. În 1636, spaniolii au atacat din două direcții: în Picardia, unde au ajuns până la Pontoise, și în Bourgogne, unde trupele imperiale au avansat până la Saint-Jean-de-Losne.

Pericolul a fost înlăturat: Corbie a fost recucerită, iar Saint-Jean-de-Losne a rezistat asediului.

În anii următori, Franța și aliații săi au obținut victorii importante:

• în Alsacia, mai multe orașe au trecut sub protecția lui Ludovic al XIII-lea și a lui Bernard de Saxa-Weimar;

• francezii au trecut Rinul în 1638 și au capturat Brisach;

• după moartea lui Bernard, Franța a preluat armata sa și administrația orașelor alsaciene;

• în Țările de Jos, francezii au cucerit Arras (1640);

• în Roussillon, Perpignan a fost recucerit (1642);

• în Peninsula Iberică, Richelieu a exploatat revolta catalană și secesiunea Portugaliei, obținând alianțe avantajoase.

În Germania, împăratul Ferdinand al III-lea trebuia să facă față invaziilor suedeze în Silezia și Boemia.

Victoria franco-suedeză de la Zusmarshausen (17 mai 1648) a deschis drumul spre Viena, în timp ce suedezii ocupau Praga. În aceste condiții, Imperiul nu a mai putut continua lupta.

Pacea de la Westfalia, semnată la 24 octombrie 1648, a pus capăt Războiului de Treizeci de Ani și a inaugurat o nouă ordine politică europeană.

 

 

Sursa: Mircea Brie, Ioan Horga, Relatiile internationale de la echilibru la sfrasitul concertului european