După anii de instabilitate cronică ce au urmat detronării lui Cuza (1866-1871), perioadă marcată de nu mai puțin de zece guverne și treizeci de remanieri ministeriale, România se afla într-un punct de cotitură periculos. Statul era amenințat de faliment, tronul principelui Carol I tremura sub presiunea mișcărilor republicane, iar Marile Puteri priveau cu scepticism capacitatea românilor de a se autoguverna.
Instalarea cabinetului condus de Lascăr Catargiu la 11 martie 1871 nu a fost doar o simplă schimbare de miniștri, ci un act de salvare națională. Poreclit „Lascărică” de către apropiați, dar respectat pentru forța sa morală și calmul olimpian, Catargiu a oferit României un răgaz de cinci ani de ordine, construcție și rigoare administrativă. A fost perioada în care „anarhia” de pe dâmbovița a fost înlocuită cu un climat de lucru, iar relația dintre Domnitor și Guvern a devenit, pentru prima dată, una de solidaritate deplină și respect reciproc.
1. Redresarea Financiară și Economică: Disciplina ca Doctrină
Guvernul conservator a moștenit un tezaur gol, o datorie externă presantă și o criză de încredere din partea piețelor de capital europene. Pentru Lascăr Catargiu și miniștrii săi, precum Petre Mavrogheni (Finanțe), redresarea economică nu era o opțiune, ci o condiție a supraviețuirii statului.
Creșterea Veniturilor Statului
Măsurile luate au fost ferme și, adesea, nepopulare, dar necesare pentru a echilibra bugetul:
Monopolul tutunului: Statul a preluat controlul exclusiv asupra producției și vânzării tutunului, transformându-l într-o sursă constantă și substanțială de venit.
Reforma fiscală: Au fost introduse noi taxe, precum taxa de timbru și licențele pentru vânzarea alcoolului, vizând creșterea veniturilor fără a împovăra excesiv clasa țărănească deja sufocată.
Instituții pentru Progres
În 1873, a fost înființat Creditul Funciar Rural, o instituție vitală pentru creditarea agriculturii. Aceasta permitea proprietarilor de pământ să acceseze capital pentru modernizarea exploatațiilor, punând bazele unei treceri de la agricultura de subzistență la una de export, competitivă pe plan european.
Infrastructură și Industrie
Modernizarea nu a rămas doar pe hârtie. În 1871, a fost inaugurată uzina de gaz din București, aducând iluminatul modern în Capitală. Simultan, s-a investit masiv în dezvoltarea porturilor de la Dunăre (Giurgiu, Galați, Brăila), vitale pentru exportul de cereale.
În plan industrial, Legea zahărului (1873) a oferit protecție și stimulente care au dus la apariția primelor mari fabrici la Chitila și Sascut, marcând începutul timid, dar sigur, al procesului de industrializare a României.
2. Finalizarea „Epopeii” Căilor Ferate: Conectarea la Europa
Cea mai mare provocare a guvernării a rămas, fără îndoială, rezolvarea Afacerii Strousberg, scandalul care aproape îl costase tronul pe Carol I. Guvernul Catargiu a acționat cu o hotărâre chirurgicală pentru a salva onoarea și finanțele țării.
Strategia de Salvare
Anularea concesiunii (1871): Statul a rupt legătura cu antreprenorul prusian Strousberg, aflat în faliment.
Preluarea controlului: Lucrările au fost preluate de o „Societate a Acționarilor”, aflată sub supravegherea directă a statului român, garantând astfel finalizarea șantierelor abandonate.
Conectarea Internațională: S-a pus accent pe legăturile cu rețelele feroviare vecine. Punctele de frontieră de la Vârciorova (spre Austro-Ungaria), Predeal și Ungheni (spre Imperiul Rus) au devenit porțile prin care România s-a legat fizic de restul continentului.
Efectul a fost spectaculos: dacă în 1866 călătoria de la București la Viena dura zile întregi în trăsuri obositoare, în 1872, drumul putea fi parcurs în doar 38 de ore. Trenul a adus cu sine nu doar mărfuri, ci și idei, ziare și un sentiment de apartenență la spațiul cultural european.
3. Modernizarea Armatei: Scutul Independenței
Pentru Carol I, ofițer de carieră, armata era prioritatea absolută. Sub guvernarea Catargiu și prin munca neobosită a ministrului de război, generalul Ion Em. Florescu, armata română a suferit o transformare radicală, pregătindu-se pentru momentul inevitabil al confruntării cu Imperiul Otoman.
Legea Organizării Puterii Armate (1872)
Această lege a fost pilonul pe care s-a sprijinit victoria de la 1877. Ea a introdus un sistem ingenios de organizare:
Serviciul prin rotație: Introducerea unităților de dorobanți și călărași, care serveau prin rotație (o săptămână la instrucție, una acasă la munca câmpului). Acest sistem permitea menținerea unei forțe armate numeroase cu costuri de întreținere foarte reduse.
Recrutarea Generală: S-a stabilit principiul că toți tinerii sunt apți pentru apărarea țării, eliminând parțial privilegiile care permiteau celor bogați să evite serviciul militar.
Marile manevre militare desfășurate între 1872 și 1875 au demonstrat observatorilor străini că pe malul stâng al Dunării se născuse o forță militară demnă de respect, disciplinată și dotată cu armament modern (puștile Peabody și Krnka).
4. Diplomația „Faptului Împlinit”: Independența înainte de Independență
Deși juridic România era încă un stat vasal Porții, guvernul Lascăr Catargiu a practicat o politică externă de o îndrăzneală remarcabilă, ignorând sistematic suzeranitatea otomană prin ceea ce istoricii numesc „politica faptului împlinit”.
Acte de Suveranitate
Convenția comercială cu Austro-Ungaria (1875): Acesta a fost cel mai mare act de independență economică. România a semnat tratatul direct cu Viena, pe baze de egalitate, fără a solicita aprobarea Sultanului. A fost un semnal clar transmis Europei: România se consideră suverană.
Protocolul de stat: Carol I a început să ignore corespondența cu Marele Vizir (echivalentul unui prim-ministru), comunicând exclusiv direct cu Sultanul, ca de la suveran la suveran.
Simbolistica Națională: Dezvelirea statuii lui Mihai Viteazul în 1874, în centrul Bucureștiului, nu a fost doar un act cultural. A fost un manifest politic anti-otoman, celebrând domnitorul care îi înfruntase pe turci și unise pentru prima dată țările române.
5. Sfârșitul Guvernării și Coaliția de la Mazar-Pașa
Longevitatea și succesul conservatorilor au avut un efect secundar neașteptat: au forțat opoziția liberală, fragmentată în numeroase grupări (radicali, moderați, fracționiști), să se unească.
În primăvara anului 1875, în casa închiriată de englezul Lakeman (cunoscut sub numele de Mazar-Pașa) din București, liderii liberali — Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu — au pus bazele Partidului Național Liberal. Scopul lor era răsturnarea „regimului personal” al lui Carol I și a conservatorilor lui Catargiu.
Presiunea internă a opoziției, combinată cu redeschiderea „Crizei Orientale” (răscoalele anti-otomane din Bosnia și Herțegovina), a dus la căderea guvernului Catargiu în primăvara anului 1876. Carol I, simțind că vremurile cer o abordare mai dinamică și mai belicoasă, a acceptat demisia lui Catargiu, deschizând calea guvernului de coaliție condus de Manolache Costache Epureanu, urmat rapid de lunga guvernare a lui Ion C. Brătianu.
Concluzie: Moștenirea Conservatoare
Guvernarea Lascăr Catargiu (1871-1876) a fost „ancora” de care România a avut nevoie pentru a nu fi luată de valurile haosului. Dacă liberalii au fost ulterior arhitecții Independenței și ai Regatului, conservatorii au fost cei care au construit fundația pe care s-au ridicat aceste edificii.
Prin redresarea financiară, finalizarea căilor ferate și modernizarea armatei, Lascăr Catargiu i-a predat lui Ion C. Brătianu o țară funcțională, stabilă și pregătită pentru marele examen al istoriei: Războiul de Independență. Fără cei cinci ani de „ordine și disciplină” conservatoare, gloria de la Plevna ar fi fost, probabil, imposibilă. Catargiu a demonstrat că ideea conservatoare nu înseamnă imobilism, ci progres prin stabilitate și construcție prin respectarea legii.
Comentarii
Trimiteți un comentariu