Operațiile Armatei Române la Sudul Dunării (1877)

 

                                            Sursa foto: piatra.org

Războiul de Independență de la 1877 reprezintă momentul astral al constituirii statului român modern. Trecerea Dunării de către trupele române între 16 iulie și 22 august 1877 a marcat începutul unei campanii militare care avea să schimbe harta Balcanilor. Cu un efectiv inițial de 38.000 de ostași, armata română a devenit un factor decisiv în asediul Plevnei, reprezentând în momentele critice până la o treime din totalul forțelor aliate.

Mobilizarea și Primele Succese la Plevna

În timp ce grosul armatei trecea fluviul, pe malul stâng a rămas un corp de observație sub comanda generalului Gh. Lupu, format din dorobanți și milțieni, cu rolul strategic de a păzi linia Dunării.

Decizia atacului general asupra Plevnei a fost luată în Consiliul de război de la Radenița (25 august/6 septembrie). Prima victorie românească de amploare a venit rapid, pe 27 august, când trupele conduse de locotenent-colonelul Sergiu Voinescu au cucerit un redan turcesc situat în fața celebrei redute Grivița 1.

Știați că? Vitejia Regimentului 13 dorobanți în această luptă l-a inspirat pe Vasile Alecsandri să scrie celebra poezie „Peneș Curcanul”, iar țarul Rusiei a acordat 50 de decorații „Sf. Gheorghe” ostașilor români.

Cea de-a Treia Bătălie de la Plevna: Sacrificiul din „Valea Plângerii”

Atacul general de la 30 august/11 septembrie rămâne în istorie drept „cea de-a treia bătălie de la Plevna”. Obiectivul principal era reduta Grivița, considerată „cheia Plevnei”.

Din cauza unei recunoașteri deficitare, trupele române au descoperit abia în timpul asaltului că inamicul dispunea de două fortificații, nu de una singură: Grivița 1 și Grivița 2, care se sprijineau reciproc prin foc încrucișat.

Eroii de la Grivița

• Maiorul George Șonțu: A căzut eroic în fruntea batalionului său din Regimentul 10 dorobanți, după ce a traversat sub foc inamic zona numită ulterior „Valea Sângelui”.

• Căpitanul Nicolae Valter Mărăcineanu: A preluat comanda după căderea lui Șonțu și a murit în momentul în care încerca să înfigă tricolorul românesc pe parapetul redutei.

• Soldatul Grigore Ion: Alături de caporalul Nica Vasile și sergentul Gheorghe Stan, a reușit capturarea unui steag turcesc, un simbol de prestigiu militar.

Cucerirea Griviței 1 a fost singura victorie a zilei de 30 august, însă prețul a fost uriaș: peste 2.500 de morți și răniți.

Schimbarea Strategiei: De la Asalt la Asediu Sistematic

Eșecul asalturilor directe a convins comandamentul ruso-român că Plevna nu poate fi cucerită prin forță brută. Sub îndrumarea generalului E.I. Totleben, strategul de la Sevastopol, s-a trecut la o strategie de blocare și asediu.

În lunile septembrie și octombrie, armata română și-a extins controlul:

1. Ocuparea satului Susurlu și a înălțimilor din jur.

2. Monitorizarea zonei Vid-Isker, izolând Plevna de aprovizionare.

3. Utilizarea artileriei Krupp, care a hărțuit constant cartierul general turc.

Cucerirea Rahovei: Securizarea Nord-Vestului

Pentru a finaliza încercuirea Plevnei, era vitală neutralizarea garnizoanei de la Rahova. Operațiunea a fost condusă de colonelul Slăniceanu și generalul rus Meyendorf, beneficiind de sprijinul artileriei generalului Lupu de peste Dunăre.

Luptele din 7-9 noiembrie au fost de o intensitate rară. Maiorul D. Giurescu și maiorul C. Ene au căzut la datorie în timp ce conduceau asaltul asupra redutelor otomane. În noaptea de 8 spre 9 noiembrie, turcii au încercat o retragere disperată spre Vidin, dar au fost opriți de rezistența eroică a dorobanților mehedințeni conduși de căpitanul Merișescu.

Victoria de la Rahova a fost dublată de un succes naval: bateria de mortiere de pe malul stâng a scufundat monitorul turcesc „Podgorița”.

Concluzii: Moștenirea Anului 1877

Operațiile de la sudul Dunării au demonstrat că România nu era doar un aliat formal, ci o forță militară capabilă de sacrificii imense și victorii strategice. Jertfa celor mii de ostași la Grivița și Rahova a oferit diplomației române argumentul suprem pentru recunoașterea independenței la masa tratatelor de pace.

Sursa: Coord. Dan Berindei, Istoria Romanilor, Academia Romana Vol. VII, TOM I