Petru Șchiopul: Basarabii și „blestemul” tronului Moldovei

                                                    Sursa foto: ro.wikipedia.org

 După moartea violentă a lui Ioan Vodă (1574), Moldova a intrat într-o epocă de tranziție marcată de ascensiunea lui Petru Șchiopul. Dincolo de porecla sa, el rămâne o figură fascinantă prin longevitatea sa politică și prin decizia neobișnuită de a alege un exil onorabil în Italia, în detrimentul unor compromisuri care ar fi ruinat țara.

1. Basarabii în Moldova și „Era Pretendenților”

Venirea lui Petru Șchiopul a fost începutul unei influențe muntenești directe pe tronul Moldovei. Însă, legitimitatea sa a fost constant contestată. Perioada a fost definită de incursiunile cazacilor (precum celebrul Nicoară Potcoavă), care se vedeau drept „moștenitori” ai lui Ioan Vodă.

• Nicoară Potcoavă: Un personaj legendar, a cărui forță fizică (ruptura potcoavelor) a devenit motiv de poveste. A fost un pretendent susținut de boierii nemulțumiți de taxele otomane.

• Iancu Sasul: Un interregn controversat. Crescut în confesiunea luterană, Iancu Sasul a lăsat o amprentă negativă prin taxele excesive, ceea ce a dus la o răscoală a „lăpușnenilor”. Finalul său – decapitarea la Liov – arată cât de periculos era să pierzi sprijinul Porții.

2. A doua domnie: Reforme și „Carastiful”

După revenirea pe tron în 1582, Petru Șchiopul a înțeles că supraviețuirea depinde de organizare. Este perioada în care domnitorul încearcă să gestioneze economia Moldovei printr-o inventariere riguroasă a resurselor.

• Inventarul economic: Documente precum carastiful mănăstirii Galata (ctitoria sa) sau registrele „găștinei oilor” arată dorința de a cunoaște potențialul țării.

• Diplomație și Comerț: Un moment inedit a fost încercarea de a stabili relații comerciale cu Compania Levantului (negustorii englezi), o încercare de a diversifica sursele de venit ale țării.

3. Exilul: O decizie de onoare

Finalul domniei lui Petru Șchiopul este, probabil, cel mai uman capitol din istoria noastră medievală. În 1591, refuzând să mai accepte cererile otomane de mărire a tributului, care ar fi „stors” poporul de ultimii bani, a ales calea exilului voluntar.

S-a stabilit în Tirol, la Bolzano (Italia de Nord), trăind în castelul Zimmerlehen până la moarte (1594). Acest gest – de a refuza să „ia blestemul țării asupra sa” – transformă un domn considerat „șchiop” într-un personaj cu o coloană vertebrală morală surprinzătoare pentru acea vreme.

Sursa: Mihai MAXIM Carnii MUREŞANU Ştefan ŞTEFĂNESCU Tudor TEOTEOI Ion TODERAŞC,  Virgil VĂTĂŞIANU, Istoria Romanilor, Academia Romana, Vol. IV