Data de 28 octombrie 1920 marchează un moment de referință în istoria diplomației românești: semnarea Tratatului de la Paris. Acest document a reprezentat confirmarea juridică internațională a actului de la 27 martie 1918, prin care Basarabia s-a unit cu Patria-Mamă, punând capăt unei perioade de incertitudine diplomatică la Conferința de Pace.
1. Problema Basarabiei la Conferința de Pace: Primele Discuții
Dezbaterile privind destinul teritoriului dintre Prut și Nistru au început oficial în cadrul „Comisiei pentru Afacerile Române și Iugoslave” pe 8 februarie 1919. Figuri proeminente ale diplomației mondiale au analizat atunci legitimitatea cererilor românești:
Eyre Crowe (Marea Britanie): A susținut ferm aplicarea principiului etnic și național, respingând alte formule politice.
Jules Laroche (Franța): A adus în discuție argumente istorice și etnografice, reamintind că Basarabia fusese anexată forțat de Rusia în 1812.
Clive Day (SUA): Deși de acord cu principiile etnice, a ridicat problema garantării drepturilor minorităților și a viitoarelor relații cu o Rusie post-revoluționară.
Viziunea românească, exprimată cu forță de delegația de la București, sublinia caracterul vital al acestei provincii: „Nu putem concepe existența neamului nostru fără Nistru... Basarabia reprezintă intrarea casei noastre.”
2. Argumente Etnice și Geografice: Formula Laroche
Pe 5 martie 1919, comisia a adoptat o formulă decisivă care recunoștea „caracterul moldovenesc al acestei regiuni”. Experții au concluzionat că unirea Basarabiei cu România era justificată prin:
Aspirațiile generale ale populației (autodeterminarea).
Unitatea etnică și istorică.
Argumente economice și geografice (Nistrul ca frontieră naturală).
Deși experții americani au fost inițial de acord, Secretarul de Stat al SUA, Robert Lansing, a blocat raportul în mai 1919. Washingtonul adopta o poziție de așteptare, dorind să nu fragmenteze teritoriul rus fără consimțământul unui viitor guvern rus „alb” (precum cel al amiralului Kolceak).
3. Diplomația sub Presiune: Misiunile lui Brătianu și Vaida-Voevod
În vara anului 1919, Ion I.C. Brătianu a pledat cauza României în fața Consiliului Suprem, subliniind că unirea a fost un act de voință națională, similar celor din Polonia sau Cehoslovacia. Totuși, recunoașterea a rămas blocată din cauza rezervelor americane și a sprijinului acordat „rușilor albi”.
Succesorul său, Alexandru Vaida-Voevod, a preluat ștafeta diplomatică la începutul anului 1920. În vizitele sale la Paris și Londra, el a încercat să convingă liderii Antantei (Clemenceau și Lloyd George) că integritatea teritorială a României este esențială pentru stabilitatea Europei de Est. Deși Aliații au condiționat adesea problema Basarabiei de evacuarea trupelor române din Ungaria, s-a stabilit clar un principiu: teritoriul dintre Nistru și Prut trebuie să aparțină României.
4. Rolul lui Nicolae Titulescu și Condițiile Britanice
Un rol crucial în finisarea clauzelor tratatului l-a avut Nicolae Titulescu. În vara anului 1920, la Londra, el a negociat subtil pentru a proteja suveranitatea română. Marea Britanie a condiționat semnarea tratatului de două aspecte:
Proprietățile britanice: Garanții pentru bunurile cetățenilor englezi din Basarabia.
Tratatul Minorităților: Ratificarea acestuia de către București.
Titulescu a reușit să ajusteze textul articolului 9, eliminând formulările ambigue care ar fi putut pune sub semnul întrebării suveranitatea României în viitor. De asemenea, s-a convenit ca regimul brațului Chilia să fie stabilit de Conferința Dunării.
5. Semnarea Tratatului de la Paris (28 Octombrie 1920)
Actul final a fost semnat de Imperiul Britanic, Franța, Italia și România, iar ulterior de Japonia. Prin acest tratat, marile puteri declarau oficial:
„Înaltele Părți contractante declară că recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului... și vechiul hotar dintre Bucovina și Basarabia.”
Tratatul includea și o „ușă deschisă” pentru Rusia: Moscova era invitată să adere la tratat imediat ce va exista un guvern rus recunoscut de Aliați. Rusia Sovietică, însă, a protestat vehement, refuzând să recunoască validitatea documentului.
6. Ratificarea și Consecințele Internaționale
Deși semnat în 1920, tratatul a necesitat ani de zile pentru a fi ratificat de parlamentele naționale:
Marea Britanie și România: 1922.
Franța: 1924.
Italia: 1927.
Japonia: A rămas singura putere semnatară care nu l-a ratificat, din dorința de a nu tensiona relațiile cu Uniunea Sovietică.
Tratatul de la Paris din 1920 a fost fundamentul juridic care a consacrat de jure desăvârșirea statului național unitar român. El a transformat o situație de facto — voința liber exprimată a românilor basarabeni — într-o realitate recunoscută de dreptul internațional.
Concluzie: Moștenirea unui Act de Justiție Istorică
Tratatul privind Basarabia nu a fost doar o victorie teritorială, ci una a principiului autoderminării. În ciuda opoziției sovietice și a ezitărilor inițiale ale Statelor Unite, unitatea românească a fost validată de marile democrații europene. Pentru România interbelică, acest tratat a însemnat siguranța „căminului” și recunoașterea sacrificiilor făcute în Marele Război.
Sursa: Coord. Ioan Scurtu, Istoria Romanilor, Academia Romana, Vol. VIII
Comentarii
Trimiteți un comentariu