După moartea tragică a lui Vlad Dracul, scena politică munteană a fost dominată de Vladislav al II-lea (1447–1456). Acesta nu a fost un conducător care să se bizuie doar pe forța armelor, ci a fost nevoit să devină un diplomat fin într-o epocă în care erorile de calcul puteau costa independența țării.
Tratatul din 1451: O victorie a diplomației?
Un moment definitoriu al domniei sale a fost tratatul din 20 noiembrie 1451, încheiat între Ungaria și Imperiul Otoman. Acest document nu a fost doar o simplă pace, ci o recunoaștere legală a autonomiei Țării Românești.
Ceea ce face acest tratat cu adevărat remarcabil sunt clauzele sale:
Autonomia garantată: Nici sultanul, nici regele Ungariei nu aveau voie să impună un domnitor; acesta trebuia ales de „factorii interni” ai țării (tradiția alegerii de către țară).
„Dubla obligație”: Vladislav trebuia să plătească tribut otomanilor, dar și să ofere „ascultare și supunere” față de Iancu de Hunedoara, guvernatorul Ungariei.
O soluție temporară: Tratatul oferea o pauză strategică necesară ambelor puteri, în timp ce sultanul Mahomed al II-lea se pregătea pentru asediul Constantinopolului (1453).
Ruptura cu Iancu de Hunedoara
Deși Vladislav a fost inițial sprijinit de Iancu de Hunedoara, relația lor s-a deteriorat rapid. Mărul discordiei? Economia și, ulterior, teritoriul.
Reforma monetară: Vladislav a încercat să alinieze moneda munteană la sistemul otoman, o mișcare care l-a iritat profund pe Iancu de Hunedoara, care vedea în asta o influență nefastă a Porții.
Confiscarea feudelor: Drept replică, Iancu i-a confiscat cetățile Amlaș și Făgăraș (vechi posesiuni muntenești în Transilvania), oferindu-le ca adăpost lui Vlad Țepeș.
Conflictul deschis: În ultimii ani de domnie, tensiunile au degenerat în conflicte armate, cu hărțuiri la sud de Carpați, în timp ce Iancu de Hunedoara căuta o soluție mai „obedientă” pentru tronul Munteniei.
Finalul unei domnii controversate
Vladislav al II-lea a fost, fără îndoială, un om capabil să guverneze, descris chiar de umanistul italian Enea Silvio Piccolomini ca un om „făcut anume pentru a domni”. Totuși, presiunea dublă (otomană și ungară) și ambițiile pretendenților la tron, precum Vlad Țepeș, au dus la sfârșitul domniei sale în 1456.
Ultimul său document intern datează din 15 aprilie 1456, marcând apusul unei perioade în care Țara Românească a fost forțată să joace la două capete pentru a rămâne pe hartă.
Sursa: Mihai MAXIM Carnii MUREŞANU Ştefan ŞTEFĂNESCU Tudor TEOTEOI Ion TODERAŞC, Virgil VĂTĂŞIANU, Istoria Romanilor, Academia Romana, Vol. IV
Comentarii
Trimiteți un comentariu