Stefanita Voda - Papura Voda Sursa foto: commons.wikimedia.org/
A doua jumătate a secolului al XVII-lea reprezintă pentru Principatele Române una dintre cele mai zbuciumate perioade din întreaga lor istorie medievală. Intervalul cuprins între anii 1658 și 1685 este marcat de prăbușirea tentativelor de emancipare antiotomană, de impunerea unor domnitori străini sau devotați Înaltei Porți și de o acutizare fără precedent a luptelor dintre facțiunile boierești interne.
Sub impactul expansiunii Imperiului Otoman spre Centrul și Nordul Europei, Moldova și Țara Românească își pierd treptat ultimele rămășițe de autonomie internă. Această epocă de criză profundă, descrisă cu mult dramatism de cronicarii vremii precum Miron Costin și Ion Neculce, pregătește terenul pentru instaurarea regimului fanariot, transformând scaunul domnesc într-o marfă politică disputată prin intrigi și sume uriașe de bani la Constantinopol.
Contextul geopolitic: Izolarea Principatelor și brațul înarmat al Porții
Pentru a înțelege fragilitatea instituției domniei în acest interval, este necesară o privire de ansamblu asupra hărții geopolitice europene. Spre deosebire de prima jumătate a secolului, când domnitori puternici precum Vasile Lupu și Matei Basarab dispuneau de resurse și de o relativă stabilitate, perioada de după 1658 aduce o schimbare radicală a raportului de forțe.
Marile puteri vecine, spre care principatele priveau în speranța unui sprijin antiotoman, erau fie inerte, fie măcinate de propriile crize:
Casa de Austria (Imperiul Habsburgic): Menținea încă relații pașnice cu Poarta. O ligă creștină eficientă (Liga Sfântă) se va forma abia în 1684, după eșecul asediului otoman asupra Vienei.
Polonia: Era complet sfâșiată de războaiele civile și de invaziile străine din epoca cunoscută sub numele de „Potopul”, neavând forța militară de a riposta eficient până la urcarea pe tron a lui Jan Sobieski.
Moscova: Își canaliza întreaga energie spre anexarea de teritorii de la Uniunea Polono-Lituaniană, manifestând un interes periferic față de Dunăre și Balcani.
În acest vid de putere creștin, tătarii din Crimeea — brațul înarmat și necruțător al Porții otomane — acționau complet nestingheriți. Ei au constituit forța de șoc care a zdrobit, rând pe rând, tentativele de rezistență ale unor principi precum Gheorghe Rákóczi al II-lea în Transilvania, Constantin Șerban și Mihnea al III-lea în Țara Românească sau Gheorghe Ștefan în Moldova. Acționând fără un sprijin extern real și bazați doar pe tratate bilaterale fragile, domnii români au fost înfrânți sistematic.
1. Instaurarea dinastiilor de străini: Gheorghe Ghica și Ștefăniță Lupu
Anul 1658 marchează începutul unei noi politici a Constantinopolului în selectarea domnitorilor. Speriată de comploturile transilvano-muntene, Poarta, prin intermediul energicului mare vizir Mehmed Küprülü, decide să aducă pe tron oameni fără legături de sânge cu vechile familii pământene, a căror unică calitate era fidelitatea absolută față de sultan.
Gheorghe Ghica (1658–1659) și degradarea statutului domnesc
Primul exponent al acestei noi categorii de conducători a fost Gheorghe Ghica. Numit direct de marele vizir în scaunul de la Iași, Ghica nu a fost ales de boieri și nu provenea dintr-o dinastie voievodală. Tradiția istorică consemnată de Ion Neculce menționează originea sa albaneză, fiind sosit în Moldova ca simplu negustor înainte de domnia lui Vasile Lupu. Remarcat pentru abilitățile sale, este ridicat în dregătorii până la rangul de mare vornic al Țării de Jos și trimis ulterior ca reprezentant (capuchehaie) la Constantinopol.
Fidelitatea sa oarbă față de turci s-a tradus printr-o prăbușire a prestigiului domnesc în fața aliaților Porții. În timpul expediției otomane din vara anului 1658 în Transilvania, tătarii îl considerau pe Ghica un simplu slujbaș. Miron Costin relatează un episod umilitor: intrând domnul într-o palancă din Țara Bârsei ocupată de tătari, un loc total nepotrivit pentru un suveran, „de-abiia au ieșit și lovit de un tătar în cap”. Ulterior, la recomandarea postelnicului Constantin Cantacuzino, Ghica este mutat pe tronul Țării Româneşti (1659–1660) după înlăturarea rebelului Mihnea al III-lea, devenind o simplă piesă de șah pe tabla de joc a otomanilor.
Ștefăniță Lupu (1659–1661) și epoca „Papura Vodă”
În locul lui Gheorghe Ghica, Poarta l-a instalat în Moldova pe Ștefăniță Lupu, fiul fostului domn Vasile Lupu. Acesta din urmă se afla închis în fortăreața Yedikule (Cele Șapte Turnuri) din Constantinopol, fiind folosit de marele vizir ca un veritabil ostatic pentru a garanta supunerea fiului.
Deși poreclit „Slăbănogul” din cauza unei constituții fizice fragile și a unei sănătăți precare, Ștefăniță a încercat să guverneze cu o mână de fier, provocând tensiuni majore pe plan intern:
Măsuri fiscale disperate: A reintrodus darea „fumăritului” la un nivel mult mai ridicat decât în trecut, măsură care a lovit o populație deja îngenuncheată de o cumplită foamete (provocată de o invazie de lăcuste și de jafurile turco-tătare în 1660). Această criză alimentară i-a atras în popor porecla de Papura Vodă.
Persecutarea opoziției: A confiscat averile fostului domn Gheorghe Ștefan și a pedepsit boierii complotiști. Printre victime s-a numărat și spătarul Nicolae Milescu (viitorul mare cărturar și diplomat), căruia Ștefăniță a poruncit să i se taie nasul pentru a-i lua dreptul legal de a mai candida la domnie.
Relațiile sale cu marea boierime au fost dezastruoase. Disprețuind sfaturile unor sfetnici bătrâni și respectați precum Toma și Iordache Cantacuzino, Ștefăniță a reacționat violent în repetate rânduri; cronicile menționează că, iritat de criticile acestora, „au scos hamgeriul și s-au răpezit să dea într-înșii”.
În ciuda caracterului său dificil și a unei vieți considerate imorale de contemporani, Ștefăniță a continuat politica culturală a tatălui său, finalizând în 1660 lucrările la mănăstirea Golia din Iași, un monument cu influențe baroce deosebite. S-a stins din viață în toamna anului 1661, în urma unei epidemii de tifos, în timpul unei campanii militare la Tighina, existând suspiciuni puternice că boierii exasperați i-ar fi grăbit sfârșitul prin otrăvire.
2. Guvernarea boierească și experimentul monetar: Eustratie Dabija (1661–1665)
Moartea lui Ștefăniță Lupu fără urmași direcți a oferit marii boierimi moldovene șansa de a-și impune un candidat din propriul rând. Cu sprijinul puternicei grupări a Ruseteștilor (Cupăreștilor) și prin uneltirile capuchehaiei Constantin Ruset cuparul, tronul a fost ocupat de bătrânul vornic Eustratie Dabija.
Dabija a oferit țării o perioadă de relativă acalmie internă. Cronicarii îl descriu ca pe un om blând, care ținea divanuri lungi de judecată pentru a rezolva doleanțele supușilor. Însă pacea internă contrasta puternic cu obligațiile externe. Domnitorul a fost silit să participe alături de trupele otomane la sângeroasele campanii din Ungaria Superioară (1663–1664), suferind o gravă înfrângere în bătălia de la Sankt Benedikt, unde oștile saxone au capturat chiar steagul domnesc al Moldovei.
| Monedele emise în timpul lui Eustratie Dabija la Suceava |
| Tipul de monedă: Șiling de aramă (lat. solidus) |
| Greutate nominală: Aproximativ 0,60 grame |
| Inscripții: Numele, inițialele domnești și stema Moldovei |
| Monede false bătute („Șalăi”): Imitații de șilingi polonezi, suedezi, prusaci (Riga, Elbing) |
Pentru a finanța aceste costisitoare campanii militare și pentru a acoperi dările uriașe către Poartă, Eustratie Dabija a luat o decizie economică majoră: a redeschis monetăria de la Suceava, după aproape șase decenii de inactivitate în acest domeniu pe teritoriul Moldovei.
Pe lângă emisiunile oficiale din aramă, monetăria din cetate a produs cantități industriale de monedă falsă — imitații ale șilingilor polonezi, suedezi și prusaci. Aceste piese din cupru, cunoscute în limbajul popular sub numele de „șalăi”, au inundat piețele financiare din regiune, emiterea lor continuând și sub următorii doi domnitori, Gheorghe Duca și Iliaș Alexandru, agravând instabilitatea economică a întregului spațiu est-european.
3. Răscoala lui Hâncu și criza din timpul celei de-a doua domnii a lui Gheorghe Duca (1668–1672)
După moartea naturală a lui Dabija în 1665 și o scurtă domnie a lui Iliaș Alexandru, tronul este ocupat din nou de Gheorghe Duca, un personaj de origine greacă ridicat în boierie datorită căsătoriei sale cu Anastasia, fiica doamnei Dafina (văduva lui Dabija).
Revenit în a doua sa domnie (1668–1672), într-un context în care conflictul militar dintre Imperiul Otoman și Polonia devenise iminent din cauza disputelor asupra Ucrainei hatmanului Piotr Doroșenko, Duca a adoptat o politică fiscală necruțătoare. Însoțit de o armată de creditori levantini, domnul a instituit biruri extraordinare, lovind crunt în interesele boierilor pământeni din stânga Prutului (ținuturile Lăpușna, Orhei și Soroca).
Desfășurarea revoltei boierești (1671)
Exasperați de lăcomia curții de la Iași, micii și marii boieri moldoveni s-au ridicat în arme la 26 noiembrie 1671. În fruntea acestei mișcări s-au situat fostul mare serdar Mihalcea Hâncu și fostul mare medelnicer Apostol Durac. Având în spate o armată formată din câteva mii de nemulțumiți, răsculații au înaintat spre Iași cu scopul declarat de a-i elimina pe domnitor și pe sfetnicii săi greci și evrei.
Gheorghe Duca s-a refugiat în incinta fortificată a Curții Domnești (sau la mănăstirea Cetățuia, recenta sa ctitorie). Trupele trimise de domn să oprească rebeliunea la Ciric au refuzat să lupte, o mare parte trecând direct de partea insurgenților. Răsculații au ocupat orașul Iași, stabilindu-și cartierul general între mănăstirea Trei Ierarhi și biserica Sfântul Nicolae. O delegație de „12 oameni de țară” i-a prezentat lui Duca un ultimatum clar: „nu-l priimește țara să le mai fie domn” din cauza dărilor care i-au sărăcit complet.
Ultimatumul adresat lui Gheorghe Duca (1671): Boierii și târgoveții adunați la Iași au denunțat încălcarea vechilor obiceiuri ale țării și introducerea unor taxe ilegale, forțându-l pe domnitor să părăsească temporar capitala sub protecția banilor de haraci.
Restaurarea prin forță și reprimarea
Mihalcea Hâncu și Apostol Durac au convocat o veritabilă adunare de stări la Iași, formată din boieri de toate treptele, curteni, târgoveți și reprezentanți ai clerului. Deși adunarea înclina spre alegerea lui Durac, în cele din urmă Mihalcea Hâncu a fost proclamat lider al țării.
Bucuria succesului a fost însă efemeră. Sultanul Mehmed al IV-lea a reacționat dur la vestea alungării domnului numit de el. Trupele turcești conduse de Halil pașa din Babadag, sprijinite de tătarii din Bugeac, au intrat rapid în Moldova pentru a-l reinstala pe Duca. Confruntat cu superioritatea numerică a otomanilor și refuzând să fie considerat „hain împărăției” (trădător al sultanului), Hâncu a abandonat lupta și a fugit în Polonia, urmat de Apostol Durac.
Reinstalat pe tron în februarie 1672, Gheorghe Duca a declanșat o represiune cruntă. Deși Hâncu s-a întors ulterior și a fost aparent iertat, Duca nu a uitat afrontul: ani mai târziu, l-a capturat pe fiul lui Hâncu, Ioniță, și a poruncit să i se taie capul în curtea domnească din Târgul Frumos, ca avertisment pentru restul boierimii.
4. Trădarea de la Hotin și trecerea spre domniile grecești: Ștefan Petriceicu (1672–1674)
În vara anului 1672, campania sultanului Mehmed al IV-lea duce la cucerirea cetății Camenița de la polonezi, Podolia fiind transformată în pașalâc. În acest context, Gheorghe Duca este mazilit, fiind învinuit de otomani de lipsă de abilitate diplomatică și sabotaj economic, în urma plângerilor depuse de fostul mare vistiernic Gheorghe Ursachi.
În locul său, boierilor li s-a permis să aleagă un pământean, alegerea căzând pe Ștefan Petriceicu, un boier de țară cu o carieră modestă, dar descris ca un om de o profundă cinste și respectos față de elita boierească. Însă Moldova intrase într-o fază critică: țara devenise o bază logistică pentru garnizoana otomană din Camenița, localnicii fiind obligați la corvezi și cărături istovitoare de provizii.
Complotul antiotoman de la Hotin (1673)
Conștienți că țara riscă să fie transformată complet în pașalâc, Ștefan Petriceicu și domnul Munteniei, Grigore Ghica, au decis să acționeze. Profitând de campania marelui hatman polon Jan Sobieski din toamna anului 1673, cei doi domnitori români au intrat în negocieri secrete cu polonezii.
Tratativele s-au desfășurat sub o acoperire diplomatică genială: marele vizir îl însărcinase oficial pe Grigore Ghica să poarte discuții secrete cu Sobieski pentru a-l convinge să dizolve armata polonă în schimbul sprijinului turcesc la tronul Poloniei. Sub acest paravan, domnii români au semnat de fapt un tratat secret de colaborare militară cu Sobieski, stipulând:
Respectarea deplină a autonomiei și a sistemului fiscal din Principate.
Neamestecul Poloniei în treburile interne ale Moldovei și Munteniei.
Obiectivul comun ca turcii să nu instaleze un pașă în cetatea Hotinului („că așezându-se în Hotin pașia, decii în Moldova n-are ce mai domni domnu”).
În faimoasa bătălie de la Hotin (30 octombrie / 10 noiembrie 1673), trupele Moldovei și Țării Românești au refuzat să lupte alături de turci, facilitând victoria răsunătoare a lui Jan Sobieski.
Eșecul mișcării și exilul boierilor pământeni
Victoria de la Hotin nu a putut fi însă exploatată politic. Regele Poloniei murise subit, iar Sobieski s-a grăbit să se întoarcă în țară pentru a-și asigura coroana regală, lăsând Moldova descoperită în fața răzbunării otomane. În timp ce Grigore Ghica s-a întors abil în tabăra turcească cerându-și iertare, Ștefan Petriceicu nu a avut curajul să o facă. El s-a retras în Polonia la începutul anului 1674, însoțit de marii boieri din clanul Hajdeilor.
Consecința politică majoră a anului 1673: Trădarea lui Ștefan Petriceicu la Hotin a determinat o schimbare radicală și definitivă a politicii Porții otomane. Așa cum sublinia mai târziu Dimitrie Cantemir, sultanul a decis să nu mai numească niciodată în scaunul Moldovei un domnitor pământean, ci exclusiv greci din Constantinopol (cartierul Fanar), ale căror familii rămâneau gaj la Poartă și care nu aveau nicio pregătire militară.
5. Epoca domnilor fanariote timpurii: Dumitrașcu Cantacuzino și Antonie Ruset
Prima aplicare a noii strategii otomane a fost numirea lui Dumitrașcu Cantacuzino (1673–1675), un grec din Fanar descris de Ion Neculce în termeni extrem de duri ca fiind un om imoral, nesincer și un simplu speculant de influență („geambaș de cei de la Fener”).
Domnia sa a însemnat un adevărat dezastru economic pentru Moldova. Pe lângă faptul că a permis tătarilor să ierneze pe teritoriul țării, jefuind restul resurselor, Dumitrașcu a instituit un recensământ fiscal extrem de amănunțit, în cadrul căruia „se scriau fetele oamenilor de la mic pân' la mare”, o măsură percepută de contemporani ca o veritabilă pedeapsă divină asupra celor săraci.
Succesorul său, Antonie Ruset (1675–1678), deși tot grec țarigrădean și frate cu influenta capuchehaie Constantin Ruset cuparul, s-a dovedit a fi un conducător mult mai omenos și mai milostiv cu poporul. În timpul domniei sale, marea bătălie dintre Polonia și Imperiul Otoman se încheie temporar prin Pacea de la Žórawna (1776), negociată direct de marele boier și cronicar moldovean Miron Costin. Antonie Ruset nu a participat direct la războaie, dar a fost silit să însoțească armatele turcești în Ucraina în campaniile împotriva Moscovei pentru cucerirea cetății Cehrin. În cele din urmă, a fost mazilit fără vină, doar pentru a-i face loc ambițiosului Gheorghe Duca.
6. Absolutismul lui Gheorghe Duca și visul Ucrainei (1678–1683)
A treia domnie a lui Gheorghe Duca în Moldova reprezintă apogeul puterii sale politice, dar și momentul în care fiscalitatea a atins cote insuportabile. Având un sprijin total din partea marelui vizir Kara Mustafa pașa, Duca reușește să obțină un statut unic în istoria regiunii: sultanul l-a numit „domn al Țării Ucrainei”, oferindu-i stăpânirea directă asupra teritoriilor ucrainene pustiite de războaie din dreapta Niprului.
Duca a numit ca hatman al cazacilor subordonați pe grecul Eni Gredinovici și a declanșat un amplu proces de colonizare cu populație moldovenească în Ucraina, reconstruind sate și înființând noi polcuri (regimente) căzăcești. Într-un document din 1681, el se mândrea: „am început a ne da îngrijirea noastră, ca Ucraina pustiită să înflorească din nou, colonizând-o cu norod”.
Totuși, acest uriaș proiect geopolitic și luxul exorbitant de la curtea sa din Iași necesitau fonduri imense. Ion Neculce notează că Duca „nu cheltuia ca un domnu, după putința țării, și vrea să cheltuiască ca un craiu”. Planurile sale erau de-a dreptul imperiale:
El visa să devină principe (crai) în Transilvania.
Intenționa să își instaleze un fiu ca domn în Moldova și un altul în Țara Românească.
Ginerele său trebuia să rămână hatman ereditar în Ucraina.
Sărită de pe fix de dările introduse pentru a finanța aceste ambiții, boierimea s-a aliat din nou în secret cu dușmanii săi. În 1683, în timp ce Duca se afla alături de turci la marele asediu al Vienei, trupele polone și cazacii lui Lupu Kunițki au invadat Moldova. La întoarcerea sa în țară, Duca este capturat pe 25 decembrie 1683 la satul Domnești de un detașament condus de Vasile Bainschi (nepotul lui Ștefan Petriceicu). Trimis în prizonierat în Polonia, bătrânul și bolnavul voievod moare la Liov în primăvara anului 1685.
Epilog: Prăbușirea lui Dumitrașcu Cantacuzino și ascensiunea lui Constantin Cantemir
După prinderea lui Duca, Moldova devine un teatru de război total, prădată simultan de cazaci, poloni și tătari, ajungându-se la o foamete atât de cumplită „cât să mânca om pe om”. În acest haos, Poarta îl trimite pentru a doua oară ca domn pe detestatul Dumitrașcu Cantacuzino (1684–1685).
Incapabil să gestioneze criza și interesat doar de propria îmbogățire, Dumitrașcu a pierdut rapid sprijinul boierilor autohtoni. O mare parte a elitei moldovenești a fugit în Țara Românească, punându-se sub protecția domnitorului Șerban Cantacuzino. Acolo, boierii refugiați l-au proclamat drept candidat la domnie pe bătrânul clucer Constantin Cantemir, un militar respectat care i-a jurat credință totală lui Șerban Vodă.
Mazilit în iunie 1685 în urma uneltirilor de la București, plecarea lui Dumitrașcu Cantacuzino din Iași a provocat o revoltă violentă a populației împotriva elementului grecesc. Mulțimea furioasă, amintindu-și de taxele împovărătoare, l-a escortat pe fostul domn aruncând „cu pietri și cu lemne”.
Concluzii
Intervalul 1658–1685 a reprezentat pentru Moldova o epocă de dizolvare a autorității centrale în fața ingerințelor Porții otomane și a intereselor egoiste ale facțiunilor boierești. Prăbușirea dinastiilor pământene în urma complotului de la Hotin din 1673 a deschis calea numirii directe a unor domnitori străini, proveniți din Fanar, proces ce a culminat cu experiența absolutistă a lui Gheorghe Duca și dezastrul fiscal adus de Dumitrașcu Cantacuzino. Instaurarea pe tron a lui Constantin Cantemir în vara anului 1685 va marca stabilizarea temporară a țării, dar și supunerea definitivă a instituției domniei în fața noii ordini geopolitice otomane.
Sursa: Coord. Virgil Candea, Istoria romanilor, Vol. V, Academia Romaniei
Comentarii
Trimiteți un comentariu