Marcus Aurelius
Sursa foto: commons.wikimedia.org
Succesiunea la conducerea Imperiului Roman după moartea lui Antoninus Pius (7 martie 161) fusese meticulos proiectată de împăratul Hadrian cu decenii în urmă. Urmând aceste directive dinastice, Antoninus Pius i-a adoptat pe viitorii co-împărați Marcus Aurelius (161–180) și Lucius Verus (161–169). Din această asociere a luat naștere prima dualitate imperială oficială din istoria Principatului, un experiment politic menit să împartă uriașa povară administrativă și militară a Romei.
Marcus Aurelius a rămas în istorie drept „împăratul-filosof”, un reprezentant strălucit al neostoicismului și autorul celebrei culegeri de cugetări elene Către sine (Ta eis heauton). Dincolo de profilul său intelectual, domnia sa a fost definită de un efort militar titanic și neîntrerupt pentru salvarea imperiului. Pax Romana, echilibrul aparent imuabil instaurat de Augustus, s-a prăbușit sub presiunea atacurilor barbare dezlănțuite în Orient și, mai ales, pe limesul nordic european.
Iluzia Păcii Orientale și Flagelul Ciumei (161–166)
În primii ani ai domniei comune, provinciile europene ale imperiului s-au bucurat de o relativă acalmie. Problemele stringente de la frontierele răsăritene au fost delegate lui Lucius Verus, care a condus simbolic Războiul Partic (161–166). Campania s-a încheiat cu succese teritoriale și strategice remarcabile pentru romani, coordonate pe teren de generali excepționali precum Statius Priscus și Avidius Cassius.
Totuși, victoria din Orient a adus cu sine un inamic invizibil și devastator. Trupele romane contaminate în taberele asiatice au adus în Europa ciuma antoniniană (cel mai probabil o epidemie severă de variolă sau rujeolă). Pandemia a făcut ravagii în rândul populației civile și a decimat efectivele militare chiar în ajunul marilor migrații nordice, lăsând imperiul vulnerabil în fața celei mai mari crize militare de după teutonii din vremea lui Marius.
În această primă etapă de liniște relativă din Dacia, structura administrativă hadrianică încă rezista. La Apulum (Alba Iulia) sunt cunoscuți doi legați pretorieni ai Daciei Superior:
P. Calpurnius Proculus Cornelianus (161/162–164), originar probabil din Ancyra (Galatia).
Ti. Iulius Flaccinus (164–168?).
În Dacia Porolissensis, cinci diplome militare emise în anul 164 atestă activitatea procuratorului ecvestru L. Sempronius Ingenuus, succesorul unui funcționar al cărui nume s-a păstrat fragmentar (Volu...).
Conspirația Neamurilor și Războaiele Marcomanice (166–175; 177–180)
Anul 166 reprezintă un punct de cotitură radical în istoria Romei. Potrivit cronicarilor epocii, „au conspirat toate neamurile, de la granița Illyricului până în Gallia”. Începeau războaiele marcomanice, o succesiune de valuri de atacuri barbare declanșate de deplasarea spre sud a goților, care exercitau o presiune imensă asupra triburilor de la frontiera romană. S-au pus în mișcare confederații de populații germanice și sarmatice: marcomani, quazi, iazigi, lacringi, buri, suevi, vandali, roxolani și costoboci.
Răspunsul inițial al Romei a fost modest, din cauza armatelor subțiate de războiul oriental și slăbite de efectele pandemiei. Provinciile dunărene, nordul Italiei și Grecia au fost devastate. În timpul primului război marcomanic (166–175), marcomanii și quazii, conduși de căpetenia Ballomar, au spart frontiera Alpilor, atacând direct nordul Italiei și asediind Aquileia.
În anul 168, Marcus Aurelius și Lucius Verus s-au deplasat personal pe frontul italic pentru a organiza defensiva. Armatele din provinciile periclitate au fost întărite masiv prin aduceri de noi legiuni:
Raetia a primit Legio III Italica.
Noricum a primit Legio II Italica.
Dacia Porolissensis a primit, prin transfer din Dobrogea (Troesmis), Legio V Macedonica.
În februarie 169, Lucius Verus a murit în urma unui atac de apoplexie la Altinum, în Pannonia, lăsându-l pe Marcus Aurelius singur la conducerea imperiului dintr-un cartier general stabilit la Sirmium.
Anul 170 a adus noi dezastre: costobocii au traversat Dunărea și au devastat Dobrogea, Moesia Inferior, Thracia și Macedonia, coborând până în inima Greciei, la Eleusis. Totuși, începând cu anul 172, romanii au respins triburile germanice peste Dunăre și au trecut la o contraofensivă profundă în teritoriul barbar (Barbaricum). Siliți de violența atacurilor romane — ilustrată grafic pe Columna lui Marcus Aurelius de la Roma —, quazii, marcomanii, bastarnii, costobocii și sarmații au cerut rând pe rând pace în 175. Planul împăratului de a anexa aceste teritorii și de a crea două noi provincii, Marcomannia și Sarmatia, a fost abandonat din cauza uzurpării lui Avidius Cassius în Orient.
Al doilea război marcomanic (177–180) a izbucnit în sectorul pannonic, obligându-l pe împărat să revină pe front. Până în 180, sarmații și burii au fost înfrânți, iar teritoriile marcomanilor și quazilor au fost vremelnic ocupate. După moartea lui Marcus Aurelius la Vindobona (Viena) în 178, fiul și succesorul său, Commodus, a ales să încheie rapid o pace pragmatică cu barbarii, abandonând planurile de cucerire dornice de expansiune ale tatălui său.
Dacia sub Asalt: Distrugeri Arheologice și Mutări de Trupe
Deși biograful oficial al lui Marcus Aurelius nu îi menționează explicit pe dacii liberi, istoricul ecleziastic Eusebiu din Caesarea confirmă că romanii au luptat deopotrivă împotriva dacilor. Poziția geografică avansată a Daciei, ca un bastion înaintat în Barbaricum, a transformat-o într-o țintă ideală. Provincia a fost atacată violent din trei direcții: de iazigi (din vest), de dacii liberi și buri (din nord-vest și nord), de vandali (asdingi și lacringi) și costoboci (din nord-est).
Primele atacuri de proporții s-au înregistrat în a doua jumătate a anului 167. Deși fortificațiile de piatră de pe limesul nordic și nord-vestic (având ca punct focal complexul de la Porolissum) au rezistat atacurilor directe, granițele de vest și sud-vest au fost străpunse. Sarmații iazigi au pătruns de-a lungul văii Mureșului și în Banat, distrugând parțial castrele de la Micia (Vețel) și Tibiscum (Jupa), unde cercetările arheologice au scos la iveală niveluri groase de incendiere.
Pentru a astupa breșele din defensivă, comandamentul roman a ordonat mutări strategice de unități auxiliare:
| Unitatea Militară | Dislocare Inițială | Noua Poziție Strategică | Regiunea Vizată |
| Ala I Tungrorum Frontoniana | Ilișua | Pojejena | Clisura Dunării / Banat |
| Cohors VIII Raetorum | Inlăceni | Teregova | Banat |
| Cohors I Sagittariorum Antiochiensium | Drobeta | Tibiscum | Valea Timișului |
| Ala I Bosporanorum | Cristești | Micia | Valea Mureșului |
Starea de panică și nesiguranță profundă din primăvara anului 167 este reflectată arheologic de ascunderea faimoaselor tăblițe cerate în galeriile miniere adânci de la Alburnus Maior (Roșia Montană), cea mai recentă tăbliță fiind datată la 29 mai 167. De asemenea, s-a înregistrat un fenomen masiv de tezaurizare. Monede de argint au fost îngropate în grabă pe tot cuprinsul provinciei și la marginile ei:
În nord: Diviciorii Mari (jud. Cluj)
În zona auriferă din vest: Barbura, Valea Arsului-Brad (jud. Hunedoara) și Bucium (jud. Alba)
În Barbaricum (Câmpia Aradului): Covăsinț și Caporal Alexa
Inamicul a pătruns adânc în interiorul arcului carpatic, devastând așezările civile din jurul coloniilor. La metropola Ulpia Traiana Sarmizegetusa, invadatorii au distrus cartierele din afara zidurilor de incintă, inclusiv o vilă suburbană situată lângă amfiteatru. O inscripție descoperită în oraș menționează explicit că templul zeului Liber Pater fusese „incendiat de dușmani” (porticus cum cubiculis a vi hostium exustos), fiind refăcut ulterior prin eforturile comunității.
Reorganizarea Administrativă a Daciei: Nașterea Provinciei Unificate (Daciae Tres)
Gravitatea situației militare a impus abandonarea vechii structuri administrative descentralizate introduse de Hadrian și adoptarea unui comandament militar unificat. În anul 168, Marcus Claudius Fronto, un general strălucit originar din Pergam și un apropiat al împăratului Lucius Verus, a fost învestit cu o putere excepțională. El a fost numit legatus Augg(ustorum) pro praetore Moesiae Superioris et Daciae Apulensis simul, cumulând guvernarea Moesiei Superior și a Daciei Apulensis.
Această concentrare de forțe a marcat începutul marii reforme administrative prin care s-a născut provincia unitară Dacia (cunoscută și sub numele de Daciae tres / Cele trei Dacii, deoarece a păstrat vechile diviziuni financiare și procuratoriale interioare: Apulensis, Malvensis și Porolissensis).
Odată cu stabilirea permanentă a Legio V Macedonica la Potaissa (Turda) în anii 168–169, provincia dispunea de două legiuni (alături de Legio XIII Gemina de la Apulum). Prin urmare, rangul noului guvernator unic a fost ridicat la nivel consular, acesta purtând titlul de consularis trium Daciarum.
Marcus Claudius Fronto a devenit primul guvernator consular complet, primind titlul de legatus Augusti pro praetore provinciarum Daciae. În anul 170, în fața unei invazii masive a iazigilor care atacau pe ambele maluri ale Dunării, lui Fronto i s-a încredințat din nou comanda simultană a Daciilor și a Moesiei Superior. Sub ordinele sale au luptat ofițeri remarcabili, precum legatul legiunii a XIII-a, A. Iulius Pompilius Piso, procuratorul Daciei Malvensis, M. Macrinius Avitus Catonius Vindex (care respinsese triburile obilor și longobarzilor în Pannonia), și viitorul împărat P. Helvius Pertinax, care deținea o funcție procuratoriană locală.
În ciuda geniului său militar, Fronto a căzut eroic în luptă în cursul anului 170, undeva pe frontul dacic. Recunoscător, Senatul și împăratul l-au onorat post-mortem cu o statuie de bronz ridicată în Forul lui Traian de la Roma. Totuși, sacrificiul său nu a fost zadarnic. În același an, consiliul de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa ridica un monument dedicat lui Marcus Aurelius, amintind că împăratul a salvat orașul dintr-un „dublu pericol” (ancipiti periculo virtutibus restitutae). Acest anceps periculum desemna, cel mai probabil, amenințarea concomitentă a invaziei barbare exterioare și a epidemiei devastatoare de ciumă din interiorul zidurilor.
Frontul Estic: Raidul Costoboc și Războiul Diplomatic din Nord-Vest
În timp ce iazigii presau vestul, estul și sudul Daciei au fost afectate de incursiunea costobocilor din anul 170. Presiunea militară de pe cursul superior al Oltului este demonstrată de apariția pe inscripții a titlului de praepositus în dreptul unor ofițeri ecveștri, care au fost siliți să preia comanda a câte două unități auxiliare simultan, din cauza pierderilor suferite în rândul cadrelor de comandă.
Ecoul acestor lupte a ajuns până în Barbaricum-ul nordic: la Myszkow (în Galiția actuală) a fost descoperită o mână votivă de bronz dedicată lui Iupiter Dolichenus de către un optio (subofițer) din Cohors I Hispanorum miliaria (unitate cantonată la Orheiul Bistriței). Obiectul a fost purtat în nord ca pradă de război de către costoboci după un raid de succes. Incursiunea a lăsat urme adânci și în Dacia sudică și estică, unde au fost îngropate tezaurele monetare de la Tibodu (jud. Harghita), Sighișoara (jud. Mureș), Gostavățu (pe limesul Alutan) și Viișoara (jud. Dolj).
După moartea lui Fronto, noul guvernator consular, Sextus Cornelius Clemens (170–172), originar din Caesarea (Mauretania), a apelat la o diplomație subtilă și la spionaj pentru a stabiliza frontiera de nord-vest, amenințată cu războiul de o confederație condusă de un lider barbar numit Tarbus, care pretindea subsidii în schimbul păcii.
Istoricul Cassius Dio relatează cum Clemens a reușit să manipuleze rivalitățile inter-tribale dintre vandali și costoboci. Vandalii asdingi, conduși de căpeteniile Rhaos și Rhaptos, sosiseră la granițele Daciei solicitând pământ și ajutor financiar. Clemens le-a respins cererile, dar le-a oferit o alternativă: le-a permis să își lase femeile și copiii sub protecția garnizoanelor romane din provincie și i-a instigat să atace teritoriile costobocilor (care erau ocupați cu raidul lor balcanic din 170). Asdingii au invadat regiunea și au zdrobit rezistența costobocilor, distrugându-le potențialul militar.
Ulterior, o altă ramură a vandalilor, lacringii, temându-se de ascensiunea asdingilor și fiind influențați de aurul roman oferit de Clemens, i-au atacat pe asdingi prin surprindere, obținând o victorie completă. În urma acestui război de uzură prin intermediari, asdingii au fost siliți să ceară din nou alianța Romei, devenind federați plătitori de servicii la fruntariile provinciei. Din acest context tulbure datează și povestea reginei Zia, de neam dac, fiica lui Tiatus și soția regelui costobocilor, Pieporus. Mormântul ei a fost descoperit la Roma, fiind îngrijit de nepoții săi Natoporus și Drilgisa; se presupune că ea a ajuns în capitala imperiului ca ostatică de lux, predată romanilor de către vandali după înfrângerea soțului ei (Pieporus rex Coisstobocensis).
Stabilizarea de la Sfârșitul Domniei și Succesiunea Guvernatorilor
După anul 172, ofensiva generală a Romei a mutat teatrul de operațiuni exclusiv în teritoriul inamic. Pacea încheiată cu iazigii în 175 a inclus o clauză economică importantă: Marcus Aurelius le-a permis acestora să traverseze provincia Dacia pentru a face comerț cu aliații lor răsăriteni, roxolanii, însă numai sub escortă și cu aprobarea expresă a guvernatorului consular. În nord, triburile burilor, deși acceptaseră o alianță cu romanii în 178, au trădat înțelegerile, fiind definitiv înfrânte în anul 180 de generalii imperiali.
În această ultimă decadă a domniei lui Marcus Aurelius, succesiunea la conducerea celor trei Dacii a inclus personalități de prim rang ale administrației imperiale:
L. Aemilius Carus (173–175): Un senator de origine orientală care, urmând exemplul predecesorilor săi, a ridicat un altar de mulțumire dedicat Victoriei la complexul monumental sacru de la „Sub Cununi”.
C. Arrius Antoninus (175–177): Lider originar din Cirta (Numidia), un fin administrator care guvernase anterior Dalmatia; după mandatul din Dacia a preluat regiunile Cappadocia și Asia, sfârșind tragic, asasinat ulterior din ordinul lui Commodus.
P. Helvius Pertinax (177–180): Reprezintă cel mai ilustru guvernator al acestei epoci. Născut în Liguria (Alba Pompeia) ca fiu al unui sclav eliberat (libertus), el a urcat toate treptele ierarhiei militare și civile datorită geniului său organizatoric. După ce a asigurat pacea definitivă în Dacia la sfârșitul războaielor marcomanice, a guvernat Syria, Britannia și Africa, ajungând în cele din urmă pe tronul imperial la începutul anului 193.
Aparatul fiscal a fost condus de procuratori la fel de eficienți. În Dacia Apulensis este atestat procuratorul P. Cominius Clemens (169–176). În Dacia Malvensis a activat faimosul militar M. Macrinius Avitus Catonius Vindex (169–170), probabil fiul fostului prefect de la Roma, Macrinius Vindex. În cele din urmă, în Dacia Porolissensis, funcția de procurator a fost deținută în anii 178–179 de M. Valerius Maximianus, un erou al războaielor marcomanice originar din Poetovio (Pannonia), viitor legat al ambelor legiuni dacice (V Macedonica și XIII Gemina).
Prin acest efort militar și administrativ, Dacia a rezistat șocului migrației timpurii. Deși profund transformată, epurată de facțiunile interne filobarbare și reorganizată sub un singur comandament consular, provincia și-a consolidat structura urbană și militară, prelungindu-și existența cu încă un secol în cadrul structurilor imperiale romane.
Sursa: Coord. Dumitru Protase, Alexandru Suceveanu, Istoria Romanilor, Vol. II, Academia Romana
Comentarii
Trimiteți un comentariu