Scarlat Callimachi
Sursa foto: commons.wikimedia.org
Introducere: Contextul Geopolitic al Epocii Fanariote la Răscrucea Secolelor XVIII-XIX
La cumpăna secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea, Principatele Române — Țara Românească și Moldova — se aflau captive într-un păienjeniș complex de interese geopolitice. Această perioadă, care marchează faza terminală a regimului fanariot (1711/1716–1821), s-a caracterizat printr-o profundă instabilitate politică, generată de antagonismul structural dintre Imperiul Otoman (suzeranul nominal), Imperiul Țarist (aflat într-o expansiune agresivă spre Balcani) și Imperiul Habsburgic. În acest tablou, numit în istoriografie „Problema Orientală”, tronurile de la București și Iași deveniseră simple piese de schimb pe tabla de șah a diplomației europene.
Domnitorii fanarioți, recrutați din rândul elitei grecești din cartierul Fanar al Constantinopolului, trebuiau să jongleze permanent între fermanul sultanului, hatiserifurile imperiale, presiunile ambasadorilor străini la Stambul și interesele marii boierimi pământene. Această dinamică a transformat cele două țări în teatre de război, zone de ocupație militară și surse inepuizabile de îmbogățire rapidă pentru înalții demnitari otomani și protejații lor. Textul de față își propune să analizeze detaliat evoluția internă și internațională a Principatelor între 1799 și 1821, urmărind destinele marilor familii domnitoare — Ipsilanti, Suțu, Moruzi, Caragea și Callimachi — sub spectrul reformismului iluminist, al fiscalității opresive și al primelor manifestări ale conștiinței naționale moderne.
Constantin Ipsilanti și Proiectul „Regatului Daciei”
Între Luminismul European și Protecția Țaristă
Constantin Ipsilanti reprezintă tipologia fanariotului modern, profund influențat de ideile Europei Occidentale. Fiu al reputatului principe Alexandru Ipsilanti, Constantin a beneficiat de o educație aleasă, însușindu-și principiile Luminismului și ale raționalismului european. Înainte de a urca pe tron, el a ocupat funcția cheie de mare dragoman al Porții (1796–1799), poziție din care a înțeles mecanismele intime ale diplomației otomane și europene. Contemporanii săi l-au prețuit nu doar pentru erudiția sa, ci și pentru viziunea sa politică largă, el fiind un susținător declarat al luptei de emancipare a popoarelor creștine din Balcani.
Prima sa domnie în Moldova (7/18 martie 1799 – 28 iunie/9 iulie 1801) a evidențiat rapid orientarea sa externă. Ipsilanti era convins că salvarea Principatelor și realizarea aspirațiilor sale politice nu puteau veni dinspre o Poartă otomană aflată în declin, ci dinspre Sankt Petersburg. Colonelul polonez Grabinski, un călător atent prin Moldova epocii, constata cu luciditate că principele „observa cu mai multă scrupulozitate ordinele ambasadorului rus decât firmanul sultanului”. Această subordonare de facto față de interesele țariste nu era o simplă formă de supunere, ci parte a unui plan strategic bine articulat.
Jocuri Diplomatice și Amenințarea Pazvangiilor
Apropiat de cercurile de putere din Rusia, Constantin Ipsilanti s-a implicat activ în medierea alianței dintre Imperiul Țarist și Poartă, o coaliție complexă la care avea să adere și Marea Britanie, unită de teama expansiunii napoleoniene. În acest joc diplomatic, Ipsilanti era secondat de vărul său, Alexandru Moruzi. Ambii principi au devenit ținte predilecte ale diplomației franceze, fiind acuzați de oficialii de la Paris că transmiteau secrete militare și politice ale turcilor direct către Curtea de la Sankt Petersburg.
Pe plan intern, domnia lui Ipsilanti a fost zguduită de anarhia provocată de Pasvan-Oglu (Pazvantoglu), pașa rebel de Vidin. Bandele acestuia de „pazvangii” au declanșat atacuri devastatoare asupra Olteniei în perioada 1800-1801, jefuind și incendiind sate și târguri. În fața neputinței Porții de a-și disciplina propriul supus, principele moldav a demonstrat solidaritate politică și militară cu Țara Românească. Între februarie și martie 1801, el a organizat un corp de oaste autohton pentru a fi trimis la sud de Milcov în sprijinul domnitorului de la București, încercând să stăvilească incursiunile distructive ale rebelilor.
Hatișeriful din 1802 și Visul Coroanei Dacice
Mazilit de pe tronul Moldovei în vara anului 1801 în urma intrigilor franceze, Constantin Ipsilanti a revenit în atenția istoriei după doar o lună. Datorită stăruințelor intense ale diplomației Prusiei și Rusiei, el a fost numit pe tronul Țării Românești, deschizând cea de-a doua sa domnie (18/30 august 1802 – 12/24 august 1806).
Această perioadă a fost marcată de obținerea Hatișerifului din 1802, un document imperial otoman de o importanță capitală pentru statutul juridic al Principatelor. Printre prevederile sale fundamentale se număra stabilirea duratei domniei la șapte ani și interdicția de a-i mazili pe domni fără acordul prealabil al Rusiei. Acest succes juridic l-a impulsionat pe Ipsilanti să conceapă un plan extrem de ambițios: obținerea independenței totale a țării și recunoașterea dreptului de succesiune ereditară la tron pentru urmașii săi.
Pentru a-și asigura sprijinul marilor puteri, principele nu a precupețit niciun efort financiar. În anul 1803, el a cheltuit uriașa sumă de 4.000.000 de piaștri la Stambul pentru a corupe oficialii otomani și pentru a câștiga de partea sa bunăvoința ambasadorului englez, lordul William Drummond, și a emisarilor ruși. În paralel, Ipsilanti a cultivat relații strânse cu Imperiul Habsburgic. El l-a recomandat secretarului Colloredo de la Viena pe trimisul său personal, Grigore Caribuolo (Caribolu), solicitând pentru acesta protecția influentului baron von Thugut (9 noiembrie 1802).
Abilitatea sa politică era recunoscută chiar și la Stambul; știrile și analizele secrete pe care principele le transmitea Porții cu privire la evoluția Problemei Orientale erau atât de apreciate de reformatorul sultan Selim al III-lea, încât acesta l-a decorat personal în 1803. Cu toate acestea, loialitatea supremă a lui Ipsilanti rămânea atașată Curții de la Sankt Petersburg. El urmărea cu îngrijorare creșterea influenței franceze la Constantinopol, considerând-o un obstacol în calea planurilor sale de rezistență și „resurecție” a popoarelor creștine din Balcani. Din acest motiv, el a privit cu deosebită atenție și simpatie mișcarea de eliberare a sârbilor condusă de Karađorđe (Karagheorghe) între 1804 și 1807.
Generalul Alexandre de Langeron, un aristocrat francez aflat în serviciul armatei ruse, l-a caracterizat pe Ipsilanti în 1806 drept un principe extrem de ambițios. Langeron nota că domnitorul făurise în secret proiectul geopolitic de a se încorona ca rege al Daciei (o uniune a celor două Principate Române), profitând de iminența unui nou război ruso-turc, conflict pe care „se străduia din răsputeri să-l pună în mișcare”. Mânat de aceste idealuri suveraniste, Ipsilanti a întreținut o corespondență conspirativă intensă cu principele Adam Czartoryski, lider al nobilimii polone, ministru de externe al Imperiului Rus și sfetnic privat al țarului Alexandru I.
Totuși, pragmatismul său politic ascundea și un puternic interes personal. În iulie 1806, când a fost vizitat la curtea sa din București de Charles Reinhard, consulul general al Franței cu reședința la Iași, Ipsilanti l-a întrebat direct dacă „Napoleon are ceva împotriva lui, pe care, de altfel, l-ar putea strivi”. Reinhard a remarcat în rapoartele sale că domnitorul se călăuzea în ultimă instanță după propriul interes de mărire.
Această duplicitate i-a fost fatală în cele din urmă. În vara anului 1806, generalul Horace Sebastiani, ambasadorul Franței la Poartă, a prezentat sultanului dovezi incontestabile privind legăturile secrete ale lui Ipsilanti cu Rusia. Demnitarii otomani l-au mazilit imediat, încălcând Hatișeriful din 1802. Prevenit la timp de spionii săi, Constantin Ipsilanti a fugit din București înainte de a fi arestat, îndreptându-se spre Sankt Petersburg.
Calamități și Ocupația Rusă (1806-1812)
Pe lângă tensiunile politice, cea de-a doua domnie a lui Constantin Ipsilanti în Muntenia a fost marcată de grele suferințe pentru populație. Obligațiile fiscale au crescut dramatic pentru a acoperi cheltuielile diplomatice ale domnului, noi dări fiind impuse în mod excepțional mănăstirilor și boierilor pământeni, categorii scutite în mod tradițional.
Peste această presiune financiară s-au suprapus dezastrele naturale. La 26 octombrie 1802, un puternic cutremur (cel mai mare seism consemnat în istoria României, estimat la 7,9 grade pe scara Richter) a zguduit țara, producând distrugeri masive edificiilor civile și lăcașurilor de cult din București și din alte târguri. Doi ani mai târziu, în 1804, capitala a fost devastată de un incendiu de proporții, care a mistuit mahalale întregi și a distrus parțial Curtea domnească.
Mazilirea sa ilegală din 1806 a constituit pretextul perfect pentru ca Imperiul Rus să declare război Porții Otomane. Trupele țariste au trecut Prutul în noiembrie 1806, declanșând războiul ruso-turc (1806-1812). Sub presiunea militară a alianței ruso-engleze, Poarta a fost silită să-l repună pe Ipsilanti pe tron, acesta bifând cea de-a treia sa cârmuire în Țara Românească (3/15 octombrie 1806 – 19/31 mai 1807).
La 15/27 decembrie 1806, Constantin Ipsilanti intra triumfal în București alături de generalul rus Ivan Ivanovici Michelson. Începea o lungă perioadă de ocupație militară rusă (1806-1812). Imediat după așezarea pe tron, la 10/22 ianuarie 1807, principele a cerut tuturor stărilor sociale — boieri, breslași, slujitori și simpli locuitori — să depună un jurământ solemn de credință față de țarul Alexandru I și față de propria sa persoană. În circularele adresate ispravnicilor de județe, Ipsilanti se intitula cu mândrie „domn al Moldovei și al Țării Românești”, confirmând că scopul său ultim rămăsese unificarea celor două țări sub sceptrul său, ca rege al Daciei.
În această perioadă, el s-a preocupat intens de organizarea unei armate pământene capabile să lupte alături de ruși. Proiectul său prevedea un corp de panduri ce ar fi însumat 2.500 de oșteni călări și 7.500 de pedestrași. În rândul acestor detașamente din Oltenia s-a remarcat tânărul clucer Tudor Vladimirescu, viitorul conducător al revoluției din 1821.
Răzbunarea Porții față de această trădare fățișă a fost cumplită: socotindu-l „hain” (trădător), sultanul a ordonat executarea prin decapitare a bătrânului său tată, fostul domnitor Alexandru Ipsilanti, care rămăsese la Constantinopol (ianuarie 1807).
În mai 1807, trupele turcești au reluat ofensiva la nord de Dunăre, obligându-l pe Constantin Ipsilanti să se retragă precipitat din București spre Focșani și Bârlad. Deși a revenit pentru scurt timp în capitală în vara aceluiași an (27 iulie/8 august – 16/28 august 1807), evoluțiile militare nefavorabile l-au silit să părăsească definitiv țara. S-a retras spre Iași, iar de acolo la Kiev. Visul său dacic s-a prăbușit definitiv la 17 februarie 1808, când țarul Alexandru I, din rațiuni de strategie globală, l-a destituit din funcția de conducător al Principatelor, Ipsilanti petrecându-și restul zilelor în exil în Rusia.
Alexandru Suțu și Dinamica Puterii la Iași și București
Între Epitetul de „Părinte al Patriei” și Realitatea Caimacămiei
Odată cu prima mazilire a lui Constantin Ipsilanti din Moldova în vara anului 1801, pe tronul de la Iași a fost așezat Alexandru Suțu (28 iunie/9 iulie 1801 – 19 septembrie/1 octombrie 1802). Fiu al dragomanului Nicolae Suțu și nepot al fostului principe Mihai Suțu, Alexandru venea la cârma Moldovei într-un moment de acalmie relativă. Cronicarul Manolache Drăghici îl înfățișează în scrierile sale într-o lumină extrem de favorabilă, descriindu-l ca pe un domn înțelept, caracterizat prin blândețe față de locuitori, fiind perceput de contemporani ca un adevărat „părinte al patriei”.
Cu toate acestea, destinul său politic avea să fie legat de crizele majore din Țara Românească. În vara anului 1802, în timp ce Muntenia era amenințată direct de incursiunile distructive ale rebelilor lui Pazvantoglu de la Vidin, domnitorul Mihai Suțu și marea boierime au intrat în panică și au fugit din București, refugiindu-se peste graniță, la Brașov și în Țara Bârsei. În această situație de vid de putere, Poarta l-a numit pe Alexandru Suțu în funcția de caimacam (locțiitor de domn) în scaunul de la București, exercitându-și această autoritate dublă între 20 iunie/2 iulie și 18/30 august 1802.
Exodul Boierilor la Brașov și Memoriul din 1802
Situația din Muntenia era dezastruoasă. Din relatările internunțiului (ambasadorului) austriac de la Constantinopol, care călătorea prin Muntenia la 26 iunie 1802, reiese că ordinea era menținută artificial doar de Hasan Pașa de la Rusciuc, care impusese o disciplină militară severă, în timp ce se aștepta intervenția nazirului de la Brăila.
Hasan Pașa a trimis scrisori ultimative mitropolitului, episcopilor și boierilor fugari la Brașov, somându-i să se întoarcă imediat în țară, sub sancțiunea pierderii definitive a demnităților și averilor deținute. Această realitate este confirmată de rapoartele consulului imperial austriac la București, Merkelius, din 19 iunie 1802.
Răspunsul boierilor refugiați a fost redactat sub forma unui act programatic fundamental, adresat la 23 iunie 1802 împăratului Francisc al II-lea al Austriei. Semnând ca „reprezentanți ai națiunii valahe”, marii boieri își exprimau disperarea față de „jugul apăsător al grecilor, protejați de Poarta otomană” și față de bandele de rebeli ai lui Pazvantoglu. Ei își puneau speranțele de salvare în Casa de Habsburg, dorind „să respire” sub protecția austriacă și solicitând azil politic și militar în Imperiul Habsburgic. Dimensiunea acestui exod este impresionantă pentru epocă: conform rapoartelor oficiale ale lui Merkelius, la Brașov se aflau adăpostiți 3.408 fugari, în timp ce în satele din Țara Bârsei fuseseră recenzați alți 2.375 de refugiați munteni.
Obligat să administreze simultan Moldova și Țara Românească în condiții de criză extremă, Alexandru Suțu nu și-a putut îndeplini îndatoririle în bune condiții. Drept urmare, Poarta a decis restructurarea conducerii Principatelor: l-a adus pe Constantin Ipsilanti pe tronul de la București, în timp ce la 19 septembrie/1 octombrie 1802 Alexandru Suțu a fost mazilit și de pe tronul Moldovei. Conducerea provizorie a Iașului a fost preluată de o caimacămie formată din mari boieri autohtoni, în frunte cu logofătul Iordache Canta.
A Treia Domnie: Sub Spectrul Războiului și al Jafurilor lui Pazvantoglu
Alexandru Suțu a revenit pe tronul Țării Românești în contextul tulbure al verii anului 1806 (12/24 august – 1/13 octombrie 1806). Numirea sa a fost rezultatul direct al presiunilor ambasadorului Franței, generalul Sebastiani, care reușise înlăturarea lui Constantin Ipsilanti. Din cauza iminenței războiului ruso-turc, Suțu a întârziat să-și ocupe fizic tronul de la București, rămânând la sud de Dunăre.
Această absență a autorității centrale a oferit din nou prilejul trupelor lui Pazvantoglu să invadeze Oltenia. Rebelii au atacat și jefuit urbea Craiovei, supunându-i pe boierii și negustorii locali la Checked Extortion, de la care au smuls prin tortură și amenințări nu mai puțin de 2.000 de pungi de bani. Încercând să salveze ce se mai putea, principele Suțu a inițiat negocieri secrete cu pașa de Vidin, căutând să ajungă la o înțelegere financiară pentru a-l determina să-și retragă trupele din Oltenia.
La 2 octombrie 1806, Alexandru Suțu a adresat o proclamație solemnă locuitorilor țării, asigurându-i că dorește o „dreaptă cârmuire” și că va face tot ce îi stă în putere pentru a-și apăra supușii de „jafuri, asupriri și nedreptăți”. Deși redobândise domnia cu sprijinul exclusiv al Franței napoleoniene, Suțu s-a lovit de ostilitatea fățișă a marilor puteri rivale. Consulii Rusiei și Angliei la București au refuzat să-l recunoască oficial, iar la presiunile diplomatice și militare ale acestor două puteri, Poarta a fost silită să-l mazilească după doar două luni de domnie nominală, reinstalându-l pe Constantin Ipsilanti.
Sultanul l-a numit pe Alexandru Suțu pentru a treia oară în scaunul Țării Românești la 16/28 decembrie 1806, în plin conflict ruso-turc. Însă, deoarece întregul teritoriu al Principatelor fusese deja ocupat de armatele țariste, Suțu nu a putut trece Dunărea, rămânând un domnitor în exil la Rusciuc, în timp ce Sankt Petersburgul și aliații săi încurajau mișcările de emancipare ale populațiilor ortodoxe din Balcani.
Instabilitatea Politică în Moldova (1802–1812)
În timp ce Țara Românească trecea prin convulsiile ocupației militare și ale atacurilor de la Vidin, Moldova a cunoscut o dinamică politică la fel de instabilă, marcată de succesiuni rapide la tron și de eforturi de modernizare legislativă.
Alexandru Moruzi: Reformă Agrară și Codificare Juridică
După înlăturarea lui Alexandru Suțu în 1802, tronul Moldovei a fost ocupat de Alexandru Moruzi, aflat la cea de-a patra și ultima sa cârmuire la Iași (19 septembrie/1 octombrie 1802 – 12/24 august 1806). Spre deosebire de alte domnii efemere, această perioadă de patru ani s-a remarcat prin importante realizări administrative și edilitare.
Pe plan economic și social, Moruzi a promulgat Așezământul agrar din 3/15 ianuarie 1805, o încercare de a reglementa raporturile juridice și de muncă dintre proprietarii de pământ (boieri) și țăranii clăcași, fixând numărul zilelor de robotă și obligațiile în natură. Conștient de necesitatea modernizării sistemului judiciar, principele a sprijinit așezarea actelor de justiție pe codice de legi corespunzătoare. La cererea sa expresă, în anul 1804 a fost tradus în limba română Hexabiblul lui Armenopol (un manual juridic bizantin fundamental), iar în 1806 a fost alcătuit un extract juridic bazat pe Basilicale și pe Novelele lui Iustinian.
Moruzi a lăsat o amprentă durabilă și asupra capitalei Iași. El a finanțat proiecte majore pentru îmbunătățirea aprovizionării cu apă potabilă a orașului prin aducțiunea de noi izvoare, a dispus podirea ulițelor principale cu bârne de lemn și a introdus un sistem modern de iluminat public cu felinare cu ulei, așezate pe grupuri de case. De asemenea, a reorganizat sistemul de pază și străjă pentru a reduce criminalitatea în capitala moldavă.
| Domnitor Moldova | Perioada Domniei | Principalele Realizări / Evenimente |
| Alexandru Moruzi | 1802 – 1806 | Așezământul agrar (1805), traducerea Hexabiblului, modernizarea edilitară a Iașului. |
| Scarlat Callimachi | 1806 (Domnia I) | Instaurat la presiunea Franței, mazilit după două luni în urma protestelor ruso-engleze. |
| Alexandru Hangerli | 1807 | Numit de Poartă, rămâne la sud de Dunăre (Rusciuc) din cauza ocupației rusești. |
| Scarlat Callimachi | 1807 – 1810 (Domnia II) | Guvernează nominal de la Rusciuc; capturat de armata rusă în 1810 la Razgrad. |
Impactul Revoluției Franceze și Succesiunile Efemere
Sub influența curentelor de idei generate de Revoluția Franceză din 1789, în rândul elitei intelectuale și al fruntașilor vieții publice din Moldova s-a manifestat un interes tot mai pronunțat pentru conceptele politice occidentale și pentru formele republicane sau constituționale de guvernământ. Notele secrete ale informatorilor consulatului rus din Iași reflectă îngrijorarea Sankt Petersburgului față de răspândirea acestor „idei iacobine” în rândul boierimii moldave.
Rapoartele consulare austriece, izvoarele otomane și documentele oficiilor diplomatice franceze pun în lumină complexitatea deosebită a evenimentelor din ajunul războiului din 1806-1812. Jocurile de interese de la Stambul au făcut ca în august 1806, la insistențele ambasadorului francez Sebastiani, Alexandru Moruzi să fie înlocuit cu Scarlat Callimachi. Însă prima domnie a acestuia la Iași a durat doar două luni (12/24 august – 17/29 octombrie 1806); în urma protestelor violente ale ambasadorilor Rusiei și Angliei, sultanul s-a văzut silit să-l readucă pe tron pe Moruzi.
Odată cu pătrunderea trupelor rusești în Moldova, Alexandru Moruzi a părăsit definitiv țara, retrăgându-se la Constantinopol. Poarta l-a numit atunci ca domn pe Alexandru Hangerli (martie – 24 iulie/5 august 1807), însă deoarece Moldova se afla sub deplină stăpânire militară rusă, Hangerli nu a putut trece Prutul, rămânând în tabăra otomană de la Rusciuc. El a fost mazilit rapid din cauza loviturii de stat de la Constantinopol din mai 1807, în urma căreia sultanul Selim al III-lea a fost detronat și înlocuit cu Mustafa al IV-lea.
Următorul domn numit de turci, Scarlat Callimachi, aflat la cea de-a doua sa domnie teoretică (24 iulie/4 august 1807 – 1/13 iunie 1810), a împărtășit aceeași soartă ecvestră. El a fost obligat să locuiască la Rusciuc între noiembrie 1807 și august 1808. În vara anului 1810, aflat în tabăra militară a pașei de la Razgrad, Callimachi a fost capturat de trupele ruse aflate în ofensivă (4/16 iunie 1810), fiind tratat ca prizonier de război. În tot acest timp, administrația efectivă a Moldovei ocupate a fost asigurată de caimacami agreați de ruși: marea boierime locală reprezentată de Iordache Ruset-Roznovanu și, ulterior, de mitropolitul Veniamin Costachi.
Țara Românească sub Cârmuirea lui Ioan Gheorghe Caragea (1812–1818)
Fiscalitatea Excesivă: „Hoția din Vremea lui Caragea”
Încheierea războiului ruso-turc prin Pacea de la București din mai 1812 a consfințit anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus și a permis reinstalarea domniilor fanariote legitime în Principate. În scaunul Țării Românești a fost numit Ioan Gheorghe Caragea (27 august/8 septembrie 1812 – 29 septembrie/11 octombrie 1818). Pentru a obține fermanul de numire de la oficialii otomani, Caragea a contractat împrumuturi uriașe, cheltuind nu mai puțin de 8.000 de pungi de bani (echivalentul a 4.000.000 de lei).
Odată instalat la București, obiectivul principal al principelui a fost recuperarea rapidă a acestei investiții și acumularea unei averi personale substanțiale. Caragea a impus o politică fiscală extrem de agresivă și spoliatoare. El a inventat dări noi, extinzând baza de impozitare inclusiv asupra categoriilor marginale, cum erau femeile de moravuri ușoare. În doar doi ani de zile, vistieria domnească a încasat suma astronomică de 16.000.000 de piaștri de la cele 16.000 de „lude” (unități fiscale colective), taxele fiind percepute fără îndurare chiar și de la satele care dețineau hrisoave vechi de scutire.
Această presiune era amplificată de relațiile economice inegale cu Imperiul Otoman. Schimburile comerciale se desfășurau pe baza prețurilor de monopol impuse de Poartă pentru aprovizionarea Constantinopolului, fapt care a generat în Țara Românească, în perioada 1812-1819, un deficit comercial masiv, evaluat la 7.202.500 de piaștri.
Mai mult, Caragea a practicat o corupție sistemică la nivel înalt: fondurile trimise de la Stambul pentru achiziționarea de furnituri, alimente și transporturi necesare refacerii cetăților otomane de la Dunăre (Giurgiu, Turnu, Brăila) erau deturnate direct în cămara privată a principelui, fără a mai ajunge la meșterii și lucrătorii îndreptățiți.
O oportunitate financiară cinică s-a ivit în timpul marii foamete care a lovit Transilvania între 1813 și 1817. Profitând de penuria de alimente de peste munți, Caragea a organizat un comerț speculativ pe scară largă cu cereale muntenești. Pentru a-și maximiza profiturile, el a manipulat unitățile de măsură, convertind abuziv chila de Constantinopol (de 36 de ocale) cu chila mare din Muntenia (de 360 de ocale), obținând câștiguri fabuloase de pe urma disperării populației transilvănene.
Toate aceste bogății nu au rămas în țară. Ioan Gheorghe Caragea a fost suficient de prevăzător pentru a-și converti veniturile în valută puternică și a le depune în conturi secrete deschise la bănci sigure din Austria, Elveția, Rusia și Italia. Domnia sa a rămas întipărită în memoria colectivă a contemporanilor drept una dintre cele mai întunecate perioade de jaf instituționalizat, expresia „hoția din vremea lui Caragea” devenind proverbială în epocă pentru a descrie abuzurile de nedescris ale dregătorilor fiscali. Călătorul englez William Macmichael constata cu stupoare că în Țara Românească funcționa un sistem de corupție piramidal perfect, care începea de la principe și se prăbușea cu toată greutatea pe umerii țăranilor exploatați.
Calamități: „Ciuma lui Caragea” și Incursiunile Adalâilor
Peste dezastrul fiscal s-au abătut calamități sanitare și militare. La 10 iulie 1813, chiar în ziua sosirii domnitorului în capitală, s-a declanșat o cumplită epidemie de ciumă bubonică, adusă direct de la Constantinopol de către suita princiară. Cunoscută istoric sub numele de „Ciuma lui Caragea”, molima a bântuit țara timp de mai bine de un si jumătate, provocând, conform estimărilor vremii, peste 70.000 de victime, Bucureștiul fiind aproape depopulat.
În ianuarie 1815, populația din județele Dolj și Mehedinți a fost supusă unei noi suferințe. Turcii „adalâi” — garnizoane militare rebele staționate pe insula fortificată Ada Kaleh — au trecut Dunărea și au invadat Oltenia, obligându-i pe localnici să-i aprovizioneze gratuit cu „zaherea” (alimente și furaje). Pentru a-i alunga, Caragea a autorizat trimiterea unor cete de panduri; însă, lipsite de soldele cuvenite, aceste detașamente s-au transformat rapid din apărători în jefuitori, prădând aceleași comunități pe care ar fi trebuit să le protejeze.
Tensiuni Politice interne și Conspirații
Pe plan politic intern, Ioan Gheorghe Caragea a guvernat în stare de conflict permanent cu boierimea pământeană, pe care a încercat să o手 neutralizeze prin măsuri autoritare. Încă din anul 1813, el l-a trimis în exil (surghiun) în Albania pe influentul boier Bălăceanu și a dispus confiscarea averilor altor opozanți. În 1817, simțind că se coace o revoltă, i-a îndepărtat forțat de la Curte și i-a obligat să trăiască izolați pe moșiile lor pe marii boieri Constantin Filipescu (fost vistiernic), Constantin Bălăceanu (stolnic) și Grigore Ghica (viitorul domn pământean, pe atunci mare logofăt).
Nemulțumirea generală a culminat la începutul anului 1816, când în rândul populației din București s-au răspândit zvonuri intense privind o iminentă reocupare a țării de către armatele rusești. Profitând de această efervescență, un supus austriac originar din Hărmanul Brașovului, Mihail Gross, împreună cu alți nouă complici (toți deținând statutul de „sudiți” austrieci), a pus la cale o conspirație armată cu scopul de a-l asasina sau detrona pe Caragea. Complotul a fost însă descoperit de garda de arnăuți a domnului, iar vinovații au fost arestați și pedepsiți cu asprime de către stăpânire.
Diplomație, Cultură și Epilogul lui Caragea
Spre deosebire de predecesorii săi, Caragea a adoptat o atitudine extrem de rezervată față de Franța, întreținând cu Parisul doar raporturi strict protocolare. În schimb, el a dezvoltat o relație de strânsă colaborare cu Imperiul Habsburgic. Această legătură s-a realizat prin intermediul lui Frédéric von Gentz, diplomat de rang înalt și confident al cancelarului Klemens von Metternich.
Caragea a întreținut cu Gentz un bogat schimb secret de scrisori, primind rapoarte confidențiale de la Viena privind strategia Austriei de menținere a statu-quo-ului teritorial în fața expansiunii rusești. La sfatul lui Gentz, principele de la București a intervenit pe lângă demnitarii otomani de la Stambul, sugerându-le să evite cu orice preț un conflict militar deschis cu Rusia, conflict pe care diplomația franceză încerca subtil să-l provoace.
Informațiile secrete culese de agenții lui Caragea de la Viena — Constantin Bellu și, după 1814, secretarul domnesc Nicolae Rasti — erau centralizate la București și retransmise la Poartă prin intermediul medicului personal al sultanului, Hechim Pașa Masad Efendi. Loialitatea sa față de interesele otomane s-a manifestat sângeros în anul 1813: Caragea a contribuit direct la capturarea și eliminarea lui Seid Abdulah Ramiz Pașa. Acest important om de stat otoman, partizan al reformelor fostului padișah Selim al III-lea și al loviturii de stat a lui Bairaktar Mustafa Pașa, se refugiase în Muntenia sub protecție rusă. Întâmpinat la Colentina de un corp de 800 de arnăuți trimiși special de Caragea, Ramiz Pașa a fost asasinat pe loc, capul său fiind tăiat și trimis într-o tipsie de argint la Stambul.
În ciuda caracterului opresiv al domniei sale, epoca lui Caragea este asociată cu două momente fundamentale de modernizare a societății românești:
Legislație: Elaborarea și promulgarea Legiuirii Caragea (Codicele Caragea) între 1816 și 1818, primul cod de legi moderne aplicat în Țara Românească, un amestec de drept bizantin și influențe juridice franceze.
Educație: Inaugurarea în anul 1818, la Școala domnească de la Sfântul Sava din București, a cursurilor de învățământ superior în limba română, inițiativă istorică datorată dascălului ardelean Gheorghe Lazăr.
Această emulație culturală a atras la București reputați oameni de litere și savanți străini, precum istoricii Dionisie Fotino, Daniil Philippide sau diplomatul William Wilkinson, consulul Marii Britanii în București, aceștia publicând lucrări de referință despre istoria și geografia Principatelor.
Simțind că Poarta îi pregătește mazilirea și probabil execuția din cauza uriașei averi acumulate, Ioan Gheorghe Caragea a organizat o evadare spectaculoasă. La 29 septembrie/11 octombrie 1818, sub pretextul unei plimbări de agrement în afara Capitalei, principele, însoțit de familie și de o gardă loială, a părăsit precipitat țara. A trecut în Transilvania (Austriacă), a traversat Europa și s-a stabilit temporar la Geneva, în Elveția, mutându-se apoi la Pisa, în Italia. El și-a petrecut ultimele decenii de viață dedicându-se traducerilor din dramaturgul Carlo Goldoni, găsindu-și sfârșitul la Atena în 1845, ca un venerabil și bogat cetățean al Greciei independente.
Ultimii Ani ai Regimului Fanariot și Revoluția de la 1821
Alexandru Suțu și Sfârșitul Dramatic în Muntenia
După fuga neașteptată a lui Caragea, conducerea provizorie a Țării Românești a fost asumată pentru o lună de un comitet de mari boieri pământeni. Într-un memoriu oficial (Arz-magzar) adresat Porții, aceștia avertizau ferm Imperiul Otoman că în statul muntean nu va fi niciodată liniște sau stabilitate economică dacă nu se va pune capăt abuzurilor fiscale și dacă nu li se vor recunoaște vechile drepturi politice autonome, deținute înainte de instituirea regimului fanariot.
Ignorând aceste avertismente, Poarta l-a readus la București pe bătrânul Alexandru Suțu, aflat acum la cea de-a patra sa cârmuire în Muntenia (4/16 novembre 1818 – 19/31 ianuarie 1821), fiind descris oficial ca un „domn înțelept, cercat, iubit de norod și credincios”. Suțu s-a implicat în sprijinirea Bisericii și a finanțării școlilor românești, continuând pe linie diplomatică corespondența secretă cu Metternich și Gentz.
În jurul său s-a format o partidă politică puternic filoaustriacă, compusă din dregători de rang înalt: postelnicul Alexandru Mavrocordat, Ștefan Bellu (vornic al Țării de Sus), doctorul Gheorghe Tipaldo (medicul Curții și caimacam al Craiovei), postelnicul Iordachi Vlangali și agentul său la Viena, boierul Nicolae Rasti (înlocuit în 1820 cu negustorul Sachelarie). Pentru a păstra însă echilibrul cu Rusia, Suțu l-a demis pe secretarul său Ioan Mișoglu, înlocuindu-l cu Nicolae Mavros, un personaj aflat în strânse legături cu influentul consul rus Alexandru Pini, descris de diplomatul prusac Ioan Marco ca fiind „singurul ascultat cu adevărat la București”.
Lăcomia fanariotă l-a împins însă pe Suțu spre un conflict deschis cu cetățenii din Târgoviște în octombrie 1820, când principele a încercat să confiște abuziv terenurile orașului, pretinzând că sunt proprietăți domnești, acțiune ce a provocat o revoltă violentă a orășenilor.
Bătrân și bolnav, Alexandru Suțu s-a stins din viață la 13 ianuarie 1821. Decesul său a fost ascuns opiniei publice timp de șase zile, fiind comunicat oficial abia pe 19 ianuarie. În epocă s-a speculat intens, deși fără dovezi istorice concrete, că principele ar fi fost otrăvit de medicul Curții, Tipaldo, din ordinul vărului său, Mihai Suțu (domnul Moldovei), din cauză că Alexandru se opunea proiectelor revoluționare ale societății secrete grecești Eteria. Moartea sa a lăsat un vid total de putere, Poarta numindu-l pe Scarlat Callimachi ca succesor, însă acesta nu a apucat niciodată să ocupe tronul din cauza izbucnirii violente a Revoluției conduse de Tudor Vladimirescu. Cu Alexandru Suțu se încheia oficial epoca fanariotă în Țara Românească.
Scarlat Callimachi și Pierderea Basarabiei în Moldova
La est de Carpați, ultima domnie a lui Scarlat Callimachi în Moldova s-a întins pe o perioadă regulamentară de șapte ani (27 august/8 septembrie 1812 – 20 mai/1 iulie 1819). Această administrație a fost marcată de un șoc geopolitic major: cedarea Basarabiei (teritoriul dintre Prut și Nistru) de către Imperiul Otoman către Imperiul Țarist prin Tratatul de Pace de la București din 1812.
Această amputare teritorială a redus suprafața geografică și potențialul economic al Moldovei aproape la jumătate. Callimachi s-a văzut silit să implementeze o reformă administrativ-teritorială radicală pentru noile granițe și să gestioneze drama miilor de familii ale căror moșii fuseseră secționate de noua frontieră de pe Prut, rămânând sub două autorități statale diferite. În ciuda acestor greutăți, el a lăsat Moldovei un monument juridic de excepție: Codicele Callimachi (1817), primul cod de legi civile al țării, redactat în limba greacă și tradus ulterior în română, bazat pe dreptul romano-bizantin combinat cu Codul Civil napoleonian.
Pe tărâmul culturii, Callimachi a fost un adevărat reformator. A modernizat programa Școlii domnești de la Iași și a Seminarului clerical de la Socola, introducând discipline științifice noi, cu scopul declarat ca „neamul românesc să fie poleit cu folosul științelor”. Sub patronajul său, în anul 1813, învățatul Gheorghe Asachi a inaugurat la Iași primul Curs de inginerie și hotărnicie predat integral în limba română, punând bazele învățământului academic național. Tot Asachi a organizat, în decembrie 1816, punerea în scenă a primei piese de teatru în limba română — idila Mirtil și Hloe —, deschizând cultura moldavă spre modernitatea europeană.
Totuși, abuzurile fiscale comise de dregătorii săi în primăvara anului 1816, cumulate cu măsurile dure de carantină impuse în timpul unei epidemii la Iași în 1819, au provocat o revoltă violentă în mahalaua Tătărași. O mulțime furioasă de orășeni și meșteșugari a mărșăluit spre Mitropolie, l-au luat sub escortă pe vlădica Veniamin Costachi și pe boierii întâlniți și au atacat Curtea domnească. Confruntarea s-a lăsat cu morți în rândul protestatarilor după ce garda a deschis focul. Pentru a liniști spiritele, mitropolitul a intervenit pe lângă domn, iar Callimachi a cedat parțial, numindu-i pe Iordache Balș ca hatman și pe Alecu Callimachi ca agă, destituindu-i pe slujbașii acuzați de corupție. La finalul domniei sale în 1819, Callimachi a primit mulțumiri oficiale de la sultanul Mahmud al II-lea, însă câțiva ani mai târziu, în contextul revoluției eteriste, întreaga sa familie va fi persecutată, el pierzându-și viața în exil în urma unui atac de apoplexie.
Mihai Suțu și Prăbușirea Regimului Fanariot în 1821
Ultimul capitol al epocii fanariote în Moldova s-a scris sub semnul insurecției elene. Tronul de la Iași a fost ocupat în iunie 1819 de tânărul Mihai Suțu (nepotul bătrânului principe Mihai Suțu). Pentru a obține numirea, sprijinit de puternicul favorit otoman Halet Efendi, el a cheltuit sume uriașe de bani. Pentru a le recupera, Suțu a recurs la măsuri fiscale disperate: a mărit dările ordinare și a impus obligativitatea ca toți boierii „mazili” și privilegiații să-și reînnoiască contra cost titlurile de noblețe.
Însă Mihai Suțu avea o agendă ascunsă: era membru activ și partizan declarat al Eteriei (Philiki Etaireia), societatea secretă grecească ce pregătea o revoltă generală împotriva Imperiului Otoman sub conducerea prințului Alexandru Ipsilanti (fiul fostului domnitor Constantin Ipsilanti). Suțu a autorizat înființarea secretă a unor comitete eteriste în toate târgurile Moldovei.
La 22 februarie 1821, când Alexandru Ipsilanti a trecut Prutul cu trupele sale și a sosit la Iași, Mihai Suțu s-a alăturat deschis și oficial mișcării revoluționare. El a pus la dispoziția Eteriei toate fondurile bănești ale cămării domnești și întreaga vistierie a Moldovei. În plus, dăduse ordine secrete ispravnicilor să rechiziționeze 150.000 de chile de făină și mii de vite pentru aprovizionarea unei armate eteriste estimate teoretic la 30.000 de luptători. În cadrul întâlnirii lor conspirative, Ipsilanti l-a asigurat pe Suțu că o armată țaristă de 70.000 de soldați ruși era gata să treacă granița pentru a sprijini insurecția.
Planul s-a dovedit a fi o uriașă eroare geopolitică. Împăratul Alexandru I al Rusiei, aflat la Congresul de la Laybach, sub influența lui Metternich, a dezavuat oficial și categoric atât mișcarea eteristă a lui Ipsilanti, cât și revoluția lui Tudor Vladimirescu. Rămas fără acoperire diplomatică în fața iminentei invazii a armatelor otomane de represiune, Mihai Suțu s-a văzut silit să abandoneze tronul. La 30 martie 1821, el a numit o caimacămie provizorie și a părăsit în grabă Iașul, trecând Prutul în Basarabia țaristă. Acest act de refugiu a marcat prăbușirea definitivă și ireversibilă a domniilor fanariote în ambele Principate Române, deschizând calea spre revenirea la domniile pământene în anul 1822.
Concluzii: Moștenirea unei Epoci de Tranziție
Perioada cuprinsă între anii 1799 și 1821 a reprezentat pentru Țara Românească și Moldova o epocă de profunde contradicții și transformări structurale. Pe de o parte, Principatele au fost supuse unei exploatări fiscale fără precedent, culminând cu „hoția” din vremea lui Caragea și cu instabilitatea politică cronică generată de desele maziliri decise la Stambul. Statutul lor de pioni în Problema Orientală le-a expus unor războaie devastatoare și unor lungi perioade de ocupație militară străină, care au culminat cu pierderea dramatică a Basarabiei în 1812.
Pe de altă parte, paradoxal, tocmai în această atmosferă de criză permanentă s-au pus bazele modernizării societății românești. Domnitori luminați precum Constantin Ipsilanti sau Scarlat Callimachi au promovat reforme culturale fundamentale, au sprijinit introducerea limbii naționale în învățământul superior prin eforturile lui Gheorghe Lazăr și Gheorghe Asachi și au lăsat moștenire primele coduri de legi moderne (Codicele Caragea și Codicele Callimachi).
Anul 1821 a demonstrat Porții Otomane că sistemul fanariot devenise un focar de instabilitate și trădare prin conexiunile sale cu Eteria grecească. Concomitent, mișcarea condusă de Tudor Vladimirescu a marcat trezirea conștiinței naționale moderne a românilor. Prăbușirea domniilor din Fanar nu a însemnat doar sfârșitul unui regim politic opresiv, ci și începutul unui drum ireversibil spre emancipare socială, unire și independență în cadrul Europei Moderne.
Sursa: Coord. Paul Cernovodeanu, Istoria Romanilor, Academia Romana, Vol. VI
Comentarii
Trimiteți un comentariu