Mihai Sutu
Sursa foto: commons.wikimedia.org
Ultimul sfert al secolului al XVIII-lea reprezintă pentru Țara Românească și Moldova o epocă de o complexitate geopolitică fără precedent. Prinse în menghina expansionismului Imperiului Rus, a apetitului teritorial al Monarhiei Habsburgice (Imperialii) și a declinului structural al Imperiului Otoman, Principatele Române devin un teatru de război, dar și un laborator de experimente politice și diplomatice.
Domniile fanariote din această perioadă, caracterizate prin tranzite rapide de la București la Iași, maziliri spectaculoase și costuri financiare exorbitante pentru cumpărarea tronurilor, ascund în spatele fațadei curților domnești o rețea densă de spionaj, interese transnaționale și curente reformatoare sau chiar subversive, alimentate de efervescența mișcărilor revoluționare europene. De la eșecurile administrative ale lui Nicolae Caragea până la anarhia devastatoare impusă de rebelul Osman Pazvantoglu, această cronică bloggistică analizează destinele unor suverani care au navigat prin una dintre cele mai tulburi perioade din istoria Europei de Sud-Est.
1. Paranteza Franceză și Eșecul lui Nicolae Caragea (1782–1783)
După retragerea și exilul lui Alexandru Ipsilanti, Înalta Poartă l-a numit pe tronul de la București pe Nicolae Caragea (15/26 ianuarie 1782 – 6/17 iulie 1783). Fost mare dragoman al Porții Otomane, Caragea aducea la București o solidă cultură occidentală și o serie de conexiuni diplomatice de prim rang, cultivate în special în perioada în care întreținuse raporturi de strânsă prietenie cu ambasadorul Franței la Constantinopol, François-Emmanuel Guignard, conte de Saint-Priest.
Secretarii Francezi și Rețeaua de la Viena
Instalat la București, Nicolae Caragea și-a organizat cabinetul domnesc după modelul marilor curți europene, încredințându-și corespondența secretă și rapoartele oficiale unor agenți diplomatici de carieră trimiși sau aprobați de Versailles. Astfel, din primăvara anului 1782, domnul l-a avut ca secretar principal pe agentul francez La Roche (ale cărui rapoarte din 17 martie și 7 mai 1782 oferă detalii prețioase despre starea țării). La Roche nu acționa singur; el a fost ajutat curând de un al doilea funcționar diplomatic francez de carieră, Tissandier, integrat în structurile curții de la București începând cu 8 iunie 1782.
Interesul profund al lui Nicolae Caragea pentru Franța și pentru valorile universale ale culturii sale nu s-a limitat la angajarea de personal francofon. Domnitorul s-a remarcat în epocă ca un intelectual activ, implicându-se personal în traducerea unor importante lucrări literare și filozofice din limba franceză, convins că acestea puteau fi utile pentru emanciparea culturală și spirituală a poporului elen și a elitelor din Principate. Pentru acțiunile sale externe, în special pentru a contrabalansa presiunile Vienei și ale Sankt Petersburgului, Caragea s-a folosit și de serviciile abatelui Sebasiano de Ayala, un fost iezuit cu profunde conexiuni în cercurile înalte din Austria, care a activat ca agent diplomatic secret al domnului muntean direct la Viena.
Prăbușirea Financiară și Verdictul de la Constantinopol
În ciuda rafinamentului său cultural, domnia lui Nicolae Caragea a fost rapid subminată de realitățile economice dure și de slăbiciunile sale administrative. La Roche era sfătuit permanent prin depeșe venite direct de la Paris să-și folosească întreaga influență pentru a-l determina pe Caragea să rămână extrem de atent și supus față de puterea otomană (așa cum o arată instrucțiunile din 29 septembrie 1782), evitând orice gest care ar fi putut atrage suspiciuni de trădare.
Marea vulnerabilitate a lui Caragea a fost însă de natură financiară. Având de întreținut o familie deosebit de numeroasă și fiind presat de creditorii din Fanar pentru a-și plăti datoriile uriașe acumulate în vederea obținerii tronului, principele a început să folosească abuziv și discreționar toate mecanismele financiare ale Țării Românești. Presiunea fiscală a devenit insuportabilă, provocând o reacție rapidă din partea boierimii pământene, care l-a pârât imediat la Constantinopol prin memorii trimise Divanului imperial.
Deznodământul a fost rapid și umilitor. Însuși vechiul său prieten, ambasadorul Saint-Priest, constata cu regret și asprime declinul domnitorului. Într-un raport oficial trimis la Paris pe 17 iulie 1783, diplomatul francez releva că prin comportamentul său haotic, alarmant și complet lipsit de tact politic, Nicolae Caragea s-a comportat „ca un imbecil”, distrugându-și singur credibilitatea. În consecință, Poarta l-a înlăturat fără ezitare din scaun, punând capăt unei domnii scurte și turbulente.
2. Mihai Suțu (1783–1786): O Cârmuire Moderată și Provocările Transilvane
Pe tronul rămas vacant la București a fost instaurat Mihai Suțu, aflat la prima sa domnie în Țara Românească (6/17 iulie 1783 – 26 march/6 aprilie 1786). La fel ca predecesorul său, Suțu fusese mare dragoman la Poartă, o funcție care garanta o cunoaștere profundă a mecanismelor diplomatice internaționale.
Fiscalitatea Suportabilă și Monitorizarea Regelui Suediei
Deși achiziționase scaunul domnesc în schimbul unei sume considerabile – 3.000 de pungi cu galbeni plătiți sub formă de peșcheș și mită –, Mihai Suțu a reușit o performanță rară pentru acele timpuri: sursele vremii atestă la unison că lipsa sa de lăcomie a făcut ca această cârmuire să nu fie una apăsătoare pentru țară. Contribuabilii munteni au suportat mult mai ușor povara fiscală, domnul reușind să eșaloneze datoriile statului fără a recurge la extorcări violente.
În planul relațiilor externe, Mihai Suțu a înțeles valoarea continuității administrative și a decis să păstreze serviciile și experiența deosebită a secretarului francez La Roche, care a rămas la curtea din București pe parcursul întregii domnii (1783–1786). Această stabilitate a permis domniei să devină un hub informațional important pentru Înalta Poartă.
La 27 decembrie 1783, demnitarii de la Stambul le trimiteau instrucțiuni stricte atât lui Mihai Suțu, cât și cârmuitorului de atunci al Moldovei, cerându-le să activeze toate rețelele de spionaj pentru a culege informații detaliate în legătură cu călătoria diplomatică europeană a regelui Suediei, Gustav al III-lea (1771–1792), în Franța, Spania și ulterior spre Curtea țarinei de la Sankt Petersburg. Aceste demersuri de monitorizare erau de o importanță crucială pentru otomani, într-un moment în care pe echecherul politic apărea tot mai clar posibilitatea izbucnirii unui nou război de proporții al Rusiei și Imperiului Habsburgic împotriva Porții.
Răscoala lui Horea și Diplomația de Frontieră
Unul dintre cele mai delicate momente ale domniei lui Mihai Suțu a coincis cu izbucnirea marii revolte a iobagilor români din Transilvania, conduși de Horea, Cloșca și Crișan (1784–1785), împotriva abuzurilor nobilimii maghiare (nemeșilor). Evenimentul a provocat o undă de șoc peste Carpați. Speriați de violența insurecției, mulți nobili maghiari din zonele de graniță s-au refugiat temporar pe teritoriul Țării Românești sau în părțile ungurești controlate indirect de rețelele de frontieră.
În acest context, principele Suțu a dat dovadă de o prudență politică desăvârșită. El a cerut instrucțiuni și sfaturi direct de la Poartă în privința modului în care trebuia să acționeze față de acești nobili refugiați. Într-o scrisoare trimisă la Constantinopol, Suțu preciza cu abilitate că autoritățile otomane și cele domnești trebuiau să încerce atragerea acestor nobili maghiari refugiați de partea Puterii otomane, speculându-le resentimentele față de incapacitatea Vienei de a-i proteja prompt, deoarece cu timpul, din această alianță tactică, „se vor obține posibile foloase” geopolitice.
Deși Mihai Suțu se dovedise un domn loial, atașat politicii Porții, și împotriva lui nu existau „plângeri” din partea supușilor sau a consulilor străini – fapt remarcat explicit la 24 ianuarie 1786 de către noul și influentul ambasador al Franței la Constantinopol, Marie-Gabriel-Florentin, conte de Choiseul-Gouffier –, în culise se urzeau deja planuri pentru înlocuirea sa. Partida boierească și diplomatică ostilă domnului făcea presiuni masive pentru aducerea pe tron a unui personaj mult mai combativ: Nicolae Mavrogheni. Schimbarea de regim, anticipată de același plenipotențiar francez într-o notă din 16 aprilie 1786, avea să se materializeze rapid.
Notă istorică a epocii: Jocurile politice cinice legate de mazilirea sau numirea principilor, cu referire directă la înlocuirea forțată a lui Nicolae Caragea cu Mihai Suțu în 1783, reflectau perfect, așa cum observa cu amărăciune cronicarul și diplomatul Stephan Ignaz Raicevich, ostilitatea profundă și neîncrederea cu care erau priviți de către populație și boieri cei care părăseau țara după ce o secătuiseră de resurse.
3. Extravaganța și Tragismul lui Nicolae Petru Mavrogheni (1786–1790)
La insistențele și presiunile directe ale plenipotențiarului Austriei, tronul Țării Românești a fost încredințat de către Poartă lui Nicolae Petru Mavrogheni (26 martie/6 aprilie 1786 – 8/17 iunie 1790). Personaj de o originalitate absolută și de o ambiție nemăsurată, Mavrogheni fusese anterior dragoman al kapudanului (amiralul flotei turcești), beneficiind de sprijinul necondiționat al acestuia.
Rețeaua de Spionaj European și Tensiunile Internative
Sub impulsul creșterii vizibile a influenței imperialilor la Constantinopol, Mavrogheni se îngrijise, încă înainte de a fi numit oficial în domnie, să obțină sprijinul total al internunțiului austriac Peter Philipp baron Herbert von Rathkeal (la 10 aprilie 1786). Această manevră explică opoziția violentă făcută la înscăunarea sa de către rezidentul imperial rus la Poartă, Iakov Ivanovici Bulgakov, care vedea în Mavrogheni o unealtă exclusivă a Vienei.
Relația sa cu Austria era atât de strânsă încât Curtea din Viena își arătase, prin scrisorile cancelarului Kaunitz din iulie 1786, preocuparea directă de a-i asigura lui Mavrogheni, în caz de necesitate absolută sau de prăbușire a frontului, un refugiu sigur în Transilvania. Viena spera astfel să îl mențină definitiv pe domnul muntean în sfera de influență a Austriei. Pentru a rămâne conectat la realitățile continentale, Mavrogheni a dezvoltat o rețea informativă impresionantă: el întreținea pe cheltuială proprie circa 40 de agenți greci la Viena, în timp ce alți spioni de lux, precum Pierre Locman sau abatele Renault, îi comunicau periodic știri politice și militare de primă mână direct de la Varșovia, Sankt Petersburg și Berlin.
Calul-Clucer, Trăsura cu Cerbi și Conflictul cu Ienăchiță Văcărescu
Dacă în politica externă Mavrogheni se dovedea un tactician abil, în viața internă a țării comportamentul său a atins pragul demenței politice sau, cel puțin, al unei excentricități sfidătoare. Avid de bani și complet insensibil față de suferințele celor apăsați de greutăți, el a dus o politică financiară abuzivă și a manifestat un dispreț suveran față de marea boierime pământeană și față de membrii propriului său Sfat domnesc.
În semn de totală batjocură la adresa ierarhiilor sociale tradiționale, Mavrogheni i-a acordat calului său preferat dregătoria de mare clucer, obligându-i pe boieri să salute animalul cu respectul cuvenit unui înalt demnitar! Istoria a reținut și alte gesturi uluitoare: principele obișnuia să se plimbe triumfător prin București într-o trăsură somptuoasă trasă de cerbi vii, purtând haine de o extravaganță exotică.
Născut în rândul unei familii modeste din insula Paros, Mavrogheni era profund contestat și la Stambul de reprezentanții marilor clanuri fanariote (precum Moruzi, Ipsilanti sau Ghica), care nu-l socoteau de sânge nobil și nu-l considerau îndreptățit să dețină domnia în Principate. La București, privit cu o neîncredere profundă și suspiciune de boierii vârstnici, Mavrogheni a intrat rapid într-un conflict deschis cu influentul spătar Ienăchiță Văcărescu.
Odată cu declanșarea noului război împotriva Porții, domnitorul a profitat de starea de urgență pentru a-și trimite adversarii politici în exil, încercând chiar să obțină un firman special de la sultan pentru pedepsirea fruntașilor boierimii cu moartea. În martie 1788, el l-a îndepărtat mai întâi pe Ienăchiță Văcărescu și întreaga sa familie, deportându-i inițial la Nicopole, de unde au fost ulterior transferați în exilul îndepărtat din insula Rodos.
Războiul, Înfrângerea de la Mărtinești și Execuția
După declarația oficială de război a otomanilor împotriva Rusiei (24 august 1787) și intrarea ulterioară a imperialilor în conflict contra Porții (9 februarie 1788), teritoriul Țării Românești a devenit un imens câmp de bătălie. Spre surprinderea multora, Nicolae Mavrogheni s-a dovedit a fi un comandant militar extrem de energic. În fruntea unei armate de 10.000 de oameni (recrutați prin măsuri excepționale), el s-a alăturat trupelor otomane în luptele sângeroase împotriva prințului Friedrich Josias von Saxa-Coburg.
În mai 1788, detașamentele mobile ale lui Mavrogheni au pătruns spectaculos în Moldova, unde au reușit să înfrângă câteva unități avansate ale Habsburgilor. La 19 martie 1789, domnul emitea o faimoasă circulară către locuitori, cerându-le sub amenințarea cu moartea să nu opună niciun fel de rezistență trupelor turcești și aliaților lor și să contribuie masiv la aprovizionarea acestora. Alți conflict de uzură au avut loc în zona plaiurilor carpatice în primăvara și vara aceluiași an.
Toamna anului 1789 avea să aducă însă prăbușirea militară. Armata marelui vizir Hasan Pașa, la care se alăturase și corpul de oaste al lui Mavrogheni, a suferit o înfrângere catastrofală în Bătălia de la Mărtinești (județul Râmnicu Sărat, 22 septembrie 1789) în fața forțelor aliate austro-ruse conduse de Suvorov și Coburg. Trupele Habsburgilor au avansat rapid în interiorul țării, ocupând Bucureștiul.
Mavrogheni a încercat disperat să propună un armistițiu separat prințului von Saxa-Coburg și kneazului Grigori Aleksandrovici Potemkin la 22 noiembrie 1789, folosindu-se de medierea respectatului episcop Filaret al Râmnicului, însă propunerile sale au fost complet ignorate de aliații creștini. La începutul lui octombrie 1789, Mavrogheni a fost silit să părăsească Bucureștii, iar o lună mai târziu a trecut Dunărea în refugiu, la Șiștov. Deși în primăvara și vara anului 1790 a mai încercat o serie de contraatacuri disperate în zona Calafatului, acestea au fost respinse de austrieci, fiind silit să părăsească definitiv Oltenia.
Sfârșitul său a fost pe măsura vieții tumultuoase. După moartea subită a principalului său protector de la Stambul (kapudanul flotei) și odată cu numirea ca mare vizir a lui Hasan Pașa – un dușman de moarte al lui Mavrogheni –, principele a rămas complet izolat. Acuzat de trădare și de pierderea Țării Românești, Nicolae Mavrogheni a fost prins și executat prin decapitare de către otomani la 30 septembrie 1790.
4. Cercul Intelectual al lui Mavrogheni: Turnaviții și Rigas Veleștinliul
În ciuda izolării sale politice și a disprețului manifestat față de boieri, Mavrogheni a reușit să mențină în jurul său câțiva oameni de o valoare intelectuală deosebită, care i-au rămas fideli până la sfârșit:
Gheorghe Deșliu
Dumitrache Turnavitul: Omul său de încredere absolută, provenit dintr-o faimoasă familie grecească cu vechi tradiții culturale în Principate. (Din aceeași familie făcuse parte și Alexandru Turnavitul, profesor de prestigiu la Academia Domnească de la Sfântul Sava între 1711–1761, dar și Pantazi Turnavitul, autorul unui celebru Lexicon în jurul anului 1780 și posesor al unor manuscrise rare „de planitti”, care reflectau preocupările științifice avansate ale epocii față de spațiul astral și astrologie).
Perticari: Supranumit „astrologul” curții.
Cea mai importantă figură care a gravitat în orbita sa a fost însă marele revoluționar și gânditor iluminist Rigas Veleștinliul (Fereos), care a activat o vreme ca secretar personal al lui Nicolae Mavrogheni la București. Rigas, autorul unei faimoase și monumentale hărți a Țării Românești, folosea resursele și protecția curții domnești pentru a-și finanța și organiza planurile secrete de eliberare a popoarelor din Balcani.
În același cerc se afla și Manolache Persiano, caimacam al țării în 1789, care întreținea o corespondență extrem de animată cu nucleele mișcărilor insurecționale efervescente din spațiul sud-est și central european. Persiano a rămas în istoriografie și ca autor al unei prețioase lucrări intitulate Scurtă privire asupra faptelor domnului Nicolae Mavrogheni (Συνοπσικὴ περίληφις), o cronică de epocă ce nuanțează deciziile controversatului domnitor.
5. Dinastia Moruzi și Epoca Confruntărilor Interne în Moldova (1777–1782)
În timp ce Țara Românească trecea prin experimentele politice ale lui Caragea și Mavrogheni, în Principatul Moldovei istoria se scria cu aceeași violență a intrigilor de curte. La 30 septembrie/11 octombrie 1777, Înalta Poartă l-a numit în secret pe Constantin Moruzi (fost mare dragoman) pe tronul de la Iași, chiar în momentul în care fusese pregătită și executată înlăturarea dramatică și asasinarea lui Grigore al III-lea Alexandru Ghica, cel care încercase din răsputeri să își mențină scaunul prin negocieri secrete cu Rusia.
Complotul Boieresc și Execuția de la Iași
Prezența lui Constantin Moruzi pe tronul Moldovei a stârnit din prima clipă o nemulțumire profundă în rândul marii boierimi pământene. Această opoziție era structurată în jurul puternicului mare vornic Manolache Bogdan, un dregător orgolios care se socotea, pe baza prevederilor Tratatului din 1774, mult mai îndreptățit să preia frânele statului în defavoarea unui grec din Fanar.
Manolache Bogdan s-a situat rapid în fruntea unui complot boieresc de proporții, avându-i alături pe alți mari nemulțumiți ai epocii:
Fostul mare spătar Ioan Cuza (strămoș al viitorului domnitor al Unirii).
Paharnicul Iordache Darie Dărmănescu: Ispravnic al Curții ieșene și unul dintre primii adepți asumați ai francmasoneriei în Moldova.
Spătarul Iordache Cantacuzino.
Roset Bălănescu: Fost mare logofăt.
Căminarul Manolachi Romanò: Boier rebel care fugise încă din 1772 în Austria pentru a scăpa de sub autoritatea otomană, fiind ulterior prins și extrădat în 1778.
Hotărât să mențină cu orice preț ordinea în țară și să își demonstreze loialitatea absolută față de Înalta Poartă, Constantin Moruzi a acționat cu o duritate extremă. I-a acuzat direct în cadrul Divanului domnesc pe vornicul Manolache Bogdan și pe spătarul Ioan Cuza de înaltă „trădare a patriei” și complicitate cu puteri străine. La data de 23 august 1778, cei doi mari boieri au fost condamnați la moarte și executați sumar pe eșafodul din Iași.
Paharnicul Dărmănescu a fost pedepsit violent prin lovituri groaznice la falangă (bătaia la tălpi) și surghiunit pe viață la ocnele de la Târgu Ocna. Ceilalți patru boieri complotiști, care trimiseseră memorii și plângeri secrete la Bender (Tighina) împotriva domniei, au fost arestați și închiși și ei în minele de sare, așa cum relata cu stupoare un raport diplomatic olandez din 3 octombrie 1778. Figura tragică a lui Manolache Bogdan, supranumit în epocă „cel învățat și mult vestit”, precum și cea a spătarului Cuza au rămas adânc întipărite în memoria colectivă, fiind plânse în numeroase stihuri populare și balade ale vremii.
Diplomația Secretă și Exilul pe Insula Tenedos
Atașat profund intereselor demnitarilor de la Stambul, Constantin Moruzi nu a neglijat nicio clipă monitorizarea scenei politice europene. Pentru a cunoaște în detaliu mișcările diplomatice de la Viena, el și-a recomandat și trimis un emisar secret, pe faimosul Cassaroti, direct în capitala habsburgică (16 ianuarie 1778). De asemenea, prin intermediul agenților săi plasați la granița polonă, Moruzi îi informa constant pe turci că în Polonia nu existau indicii clare privind pregătirea unui nou război iminent (raportul din 20 aprilie 1778). Contactele sale secrete și repetate cu ambasadorii Franței (17 august, 3 septembrie 1778) și ai Angliei la Constantinopol demonstrează integrarea sa deplină în marea diplomație continentală.
Cu toate acestea, domnia lui Constantin Moruzi s-a prăbușit în iunie 1782, în urma plângerilor vehemente și a presiunilor exercitate de abilul consul al Rusiei, Serghei Lazarevici Laskarev. Retras în Fanar, Moruzi va cunoaște în vara anului 1787 coșmarul surghiunului pe insula stâncoasă Tenedos. Deși a fost în cele din urmă iertat și lăsat să revină din exil, sănătatea sa era complet zdruncinată, încetând din viață la scurt timp, pe 12 mai 1788.
6. Dinastia Mavrocordat în Moldova: Între „Deli Bey” și „Firaris” (1782–1786)
În scaunul de la Iași, succesiunea a adus în prim-plan două personalități contrastante din marea familie a Mavrocordaților, fiecare încercând să reziste presiunilor consulare străine.
Alexandru Mavrocordat „Deli Bey” (1782–1785)
În anul 1782, pe tronul Moldovei este instalat Alexandru Mavrocordat, supranumit în documentele turcești „Deli bey” (Prințul nebun, un apelativ folosit în epocă mai degrabă în sensul de „cutezător” sau „temerar”). Fiu al marelui reformator Constantin Mavrocordat, el a guvernat între 28 mai/8 iunie 1782 și 1/12 ianuarie 1785, o etapă istorică în care prezența activă și agresivă a consulilor ruși, austrieci și, mai nou, ai Prusiei a devenit o realitate cotidiană la Iași.
Fire extravagantă, extrem de autoritară și aparent atașat total politicii turcești, „Deli Bey” a respins inițial cu trufie ofertele tentante ale emisarilor Rusiei. Aceștia, acționând în numele țarinei Ecaterina a II-a, îi propuseseră un plan grandios: susținerea sa pentru obținerea unui tron ereditar într-o „Dacie autonomă” (proiect politic ce trebuia organizat după modelul Crimeii, sub supravegherea directă a Curții de la Sankt Petersburg, cu drept de transmitere a scaunului către urmașii săi). La aceste propuneri, Alexandru „Deli Bey” a dat un răspuns faimos, afirmând cu mândrie că dorea ca țarina să îl considere pur și simplu „ca pe un turc” loial stăpânului său de la Stambul.
Acest atașament fățiș a provocat furia lui Stephan Ignaz Raicevich, devenit agent oficial al Habsburgilor în Principate, care urmărea cu tenacitate să îl despartă pe domn de Poartă. Conflictul a explodat atunci când „Deli Bey” a refuzat categoric cererea imperativă a austriecilor de a extrăda peste 8.000 de familii de dezertori și fugari din Transilvania și Bucovina care se stabiliseră pe pământul moldav pentru a scăpa de dările imperiale. Domnul a interzis inclusiv accesul micului efectiv militar austriac trimis peste graniță pentru a-i identifica pe fugari, argumentând că un eventual exod forțat al acestora ar fi avut urmări catastrofale în plan economic și social pentru agricultura Moldovei.
Sfidător, el i-a amintit reprezentantului imperial că aparține unei familii care domnește de peste 200 de ani în Țările Românești și că nu se teme nici de împăratul de la Viena și nici de slujitorul lui, cancelarul Kaunitz. Răspunsul Vienei a fost un avertisment cinic: i s-a transmis că dacă marile Curți de la Viena și Sankt Petersburg se vor uni, îl vor „izgoni din scaun” într-o clipă, fapt realizat efectiv la 1/12 ianuarie 1785, când „Deli Bey” a fost mazilit, sfârșindu-și zilele la Constantinopol în anul 1812.
Alexandru Mavrocordat „Firaris” (1785–1786)
Urmașul său pe tron a fost vărul său, Alexandru Mavrocordat, supranumit „Firaris” (Fugarul), fiu al lui Ioan Mavrocordat. El a guvernat o perioadă scurtă (1/12 ianuarie 1785 – 3/14 decembrie 1786), fiind privit de diplomații occidentali ca un domn extrem de „civilizat” și deschis culturii apusene, fiind considerat favorabil monarhului de la Viena.
Nici „Firaris” nu a putut însă îndeplini integral cererile Cancelariei imperiale privind returnarea imediată a dezertorilor în Transilvania, ceea ce a determinat armata austriacă să organizeze adevărate „demonstrații de forță” la granița Moldovei. Aceste tensiuni periculoase au fost aplanate cu greu prin medierea inteligentă a contelui Alexandre-Maurice Blanc de Lanautte d'Hauterive (secretarul francez al domnului), în strânsă legătură cu internunțiul Rathkeal și cu ministrul de externe al Franței, Charles Gravier, conte de Vergennes.
Creșterea influenței Habsburgilor la Constantinopol, pe fondul iminenței unui nou război, a dus la sacrificarea lui „Firaris”. Intrigile Vienei au provocat mazilirea sa la 3/14 decembrie 1786, deși i s-a îngăduit să rămână temporar în țară pentru a-și achita obligațiile financiare de stat. Profitând de această scurtă perioadă și având legături vechi cu Rusia (unde își făcuse parțial studiile în școlile militare de la Sankt Petersburg), Alexandru Mavrocordat „Firaris” a realizat o mișcare de o îndrăzneală maximă: a fugit în secret în Imperiul Rus.
Fuga sa a coincis istoric cu celebra întâlnire la nivel înalt dintre țarina Ecaterina a II-a și împăratul Iosif al II-lea la Herson (24–29 mai 1787). Primit cu brațele deschise la Curtea imperială rusă, lui „Firaris” i s-a acordat în anul 1792 titlul de „Principe al Imperiului Rus” și i s-a propus oficial să preia conducerea noii provincii geopolitice „Moldova Nouă”, o entitate teritorială pe care Rusia dorea să o organizeze între Nistru și Bug.
Rămânerea sa definitivă alături de ruși a fost motivată și de faptul că un alt principe grec rival – Alexandru Ipsilanti – oferise deja Porții suma de 300.000 de piaștri pentru a-i cumpăra tronul Moldovei. Într-o scrisoare extrem de personală trimisă din Rusia soției sale, Zamfira, datată la 7 februarie 1787, „Firaris” își justifica plecarea disperată din Moldova: arăta că, deși fusese un slujitor fidel al Porții, Ipsilanti plătise 700 de pungi de bani unui personaj de la curte, Ata Beg, special pentru a comanda uciderea sa. El preciza că fuga sa a fost un act elementar de prudență pentru a scăpa de „barbaria administratorilor” Imperiului Otoman, oameni pentru care „banii reprezentau totul în această lume”.
7. Ocupația Militară și Scurta Cârmuire a lui Emanuel Giani Ruset (1788–1789)
Fuga lui „Firaris” în Rusia a creat o stare de panică totală la Constantinopol. Pentru a stabiliza frontul din Moldova în contextul războiului austro-ruso-turc, demnitarii otomani l-au numit în scaunul de la Iași pe Emanuel (Manole) Giani Ruset (mai 1788 – martie 1789). Acest personaj avea o istorie lungă de intrigi: din cauza uneltirilor sale violente din 1774 împotriva lui Alexandru Ipsilanti, din dorința de a-i fura domnia, Ruset fusese pedepsit în trecut de Poartă cu un lung exil pe insula Naxos.
Instaurarea lui Manole Ruset, adus direct în bagajele armatelor otomane de invazie, a declanșat un adevărat dezastru umanitar. Speriați de jafurile trupelor turcești, locuitorii din Iași și din satele învecinate au lăsat totul în urmă și s-au refugiat în masă (bejenie) spre Cernăuți (în Bucovina austriacă) sau au trecut în grabă Nistrul, în Polonia, pentru a se adăposti de urgia războiului, așa cum observa cu tristețe renumitul naturalist și călător Balthasar Hacquet în însemnările sale dintre iulie 1788 și 1789.
La reluarea ofensivei otomane la începutul lunii iunie 1788 împotriva detașamentelor prințului von Saxa-Coburg, trupele turcești au fost lovite nimicitor și de armatele rusești sosite de peste Nistru. Unindu-și forțele, austriecii și rușii i-au silit pe otomani să capituleze la Hotin pe 8/19 septembrie 1788, aplicându-le alte înfrângeri sângeroase în primăvara anului 1789. Rămas complet izolat și lipsit de orice sprijin logistic sau militar din partea Porții, Emanuel Giani Ruset a fost silit să abandoneze Iașul și să se retragă peste Nistru, direct în Rusia, unde avea să își sfârșească viața în anonimat, la Herson, pe 8 martie 1794.
8. Mihai Suțu în a Doua Domnie (1791–1793): Reconstrucția și Delimitarea Hotarelor
După semnarea Păcii de la Șiștov și încetarea oficială a îndelungatei ocupații militare austriece, Mihai Suțu revine pe tronul Țării Românești pentru a doua sa domnie (martie 1791 – decembrie 1792/ianuarie 1793). Ca și în prima sa experiență la București, Suțu s-a dovedit a fi un administrator înțelept și cumpătat. Renumitul cronicar Dionisie Eclesiarhul nota cu recunoștință că, domnul fiind complet lipsit de lăcomie, poporul și locuitorii chinuiți „au mai răsuflat” și ei după „greutățile și năcazurile ceale nenumărate” aduse de anii de război.
Comisia de Frontieră și Preluarea Kazalelor Moldovei
După octombrie 1791, principele Suțu a fost angrenat direct într-o serie de cercetări diplomatice și topografice extrem de complexe pentru confirmarea juridică a hotarelor Țării Românești în raport cu Transilvania și Banatul imperial. Această acțiune fusese solicitată oficial de către Michaël Merkelius, reprezentantul de rang înalt al consulatului Imperiului Habsburgic din București, dornic să stabilizeze granița montană pentru a opri contrabanda și trecerile ilegale.
O altă misiune de o importanță geopolitică majoră încredințată lui Mihai Suțu de către Poartă a fost cea de a prelua din mâna nemților (austriecilor) cele cinci județe (kazale) ale Moldovei situate în dreapta Prutului. La data de 21 octombrie 1791, Suțu a semnat actele oficiale de retrocedare a acestor teritorii administrative, care fuseseră ocupate militar de armatele imperiale habsburgice între 1789–1791.
Această acțiune diplomatică de succes a stârnit însă o nemulțumire profundă în rândul comandamentelor militare rusești, care aveau propriile planuri de anexare în regiune. Recunoscându-i meritele deosebite și abilitatea de negociator, sultanul i-a transmis lui Mihai Suțu un firman oficial de laudă la 6 februarie 1792, recompensându-l pentru serviciile vitale aduse stabilității puterii otomane în regiune.
9. Reformele și Umbrele Domniei lui Alexandru Moruzi (1792–1796)
În locul lui Suțu, în fruntea Țării Românești a fost învestit Alexandru Moruzi (înainte de 4/15 ianuarie 1792 – 20/31 august 1796), fiu al fostului domn Constantin Moruzi. Înainte de a ocupa acest tron, el își demonstrase calitățile de diplomat de top din postura de mare dragoman al Porții, participând direct la redactarea și negocierea dificilei Păci de la Șiștov (1791) și a celei de la Iași (1791–1792).
Modernizarea Școlilor, Protecția Sanitară și Specula cu Grâne
Numeroase surse interne și documente de arhivă îl atestă pe Alexandru Moruzi ca pe un suveran profund preocupat de reorganizarea modernă și buna funcționare a instituțiilor statului, manifestând un interes deosebit pentru biserici, cler și păstrarea rânduielilor economice tradiționale. Printre cele mai importante realizări ale sale se numără:
Redeschiderea Școlii Domnești de limbă elină din București (1794): Domnul s-a îngrijit personal de asigurarea unor salarii constante și atractive pentru dascăli, sprijinind material și alte lăcașuri de învățământ din orașe, târguri și sate mari.
Îmbunătățirea structurilor administrative și a activității judecătorești: A încercat să reducă termenele de judecată și corupția din tribunale.
Măsuri de protecție sanitară: Între 1793–1796, Moruzi a implementat un sistem riguros de carantine și cordoane sanitare la Dunăre pentru a proteja populația de ravagiile periodice ale molimei de ciumă.
În plan economic, domnul s-a arătat inițial extrem de preocupat de păstrarea unui preț maximal și accesibil la alimentele de bază, îndeosebi la pâine, urmărind cu asprime și pedepsind abuzurile brutarilor în perioadele de criză. Cu toate acestea, domnia sa a fost pătată de o serie de măsuri financiare abuzive în anii de mare secetă și foamete cumplită din 1795–1796. Profitând de disperarea populației, Alexandru Moruzi i-a obligat prin decret pe toți morarii din orașul de scaun (București) să cumpere grâu direct din magaziile domnești la prețuri de speculă uriașe, procedând la fel și la vânzarea porumbului, al cărui preț a fost majorat în mod artificial de „îndoit și întreit”, provocând o sărăcie lucie în rândul mahalalelor.
Hub-ul Informațional și Umbra lui Kutuzov
La fel ca marii săi predecesori, Moruzi a întreținut o vastă rețea privată de informatori și spioni în principalele capitale europene, iar știrile secrete primite erau imediat traduse și comunicate la Stambul. El a menținut contacte diplomatice strânse cu mari oameni politici și călători celebri, primindu-l cu mare fast în mai 1793 pe bailul venețian Nicolae Foscarini și suita sa. De asemenea, a oferit protecție și audiențe unor călători și erudiți europeni de prestigiu, precum Heinrich von Reimers sau Johann Christian von Struve, celebri intelectuali care îl însoțeau în acea perioadă pe faimosul general rus Mihail Ilarionovici Kutuzov (viitorul erou de la Borodino), aflat în drumul său ca trimis extraordinar al Rusiei spre Constantinopol.
Din păcate pentru Moruzi, din zona Dunării și a Vidinului veneau ecouri tot mai sumbre: atacurile prădalnice și de o violență extremă ale rebelului Osman Pazvantoglu și ale cetelor sale de mercenari (pazvangii) asupra așezărilor, târgurilor și locuitorilor lipsiți de apărare din întreaga Oltenie deveniseră o realitate sângeroasă. Incapabil să rezolve această criză de securitate și căzut în dizgrația Porții din cauza jocurilor de interese ale marilor puteri, Alexandru Moruzi a fost înlăturat din scaun. Celebrele versuri populare din stihurile despre Mazilirea lui Alexandru Moruzi arată clar că principele nu a părăsit de bunăvoie tronul de la București, ci a fost victima unei intrigi violente de palat.
10. Tragedia lui Constantin Hangerli (1797–1799) și Campania împotriva Vidinului
Pe tronul însângerat de la București a fost adus Constantin Hangerli (22 noiembrie/3 descentembrie 1797 – 18/29 februarie 1799). Fostă capuchehaie (reprezentant diplomatic) a țării la Constantinopol și mare dregător în divanele domnești, Hangerli se bucura de susținerea totală și directă a amiralului flotei turcești, puternicul Küčük Hüsein Pașa.
Calvarul Economic al „Zaherelei” și Revolta Olteană
Domnia lui Hangerli a coincis cu faza de maximă intensitate a conflictului militar deschis dintre sultanul reformator Selim al III-lea (1789–1807) și rebelul de la Vidin, Osman Pazvantoglu. Pentru a zdrobi rebeliunea, sultanul a trimis o armată uriașă sub comanda lui Aliut (Leu) Pașa, sprijinită de flota de război a lui kapudan-pașa.
Țara Românească a primit ordinul imperial absolut de a asigura întreaga „zaherea” (proviziile de hrană, grâne, carne și furaje) pentru această uriașă masă de soldați. Obligațiile financiare și logistice impuse localnicilor au fost pur și simplu insuportabile, la care s-au adăugat jafurile sistematice făcute de trupele turcești masate la Dunăre. Toate acestea au produs o „mare turburare” socială și o revoltă deschisă în cele cinci județe din Oltenia, care au fost complet devastate.
| Resurse Extorcate de Hangerli | Cantitate / Taxă | Destinație |
| Care de transport | 14.000 de care | Armata lui Kapudan Pașa |
| Salahori (muncitori forțați) | 5.000 de oameni | Fortificații și logistică |
| Taxă pe cornute (văcărit) | 10 piaștri / cap | Vistieria statului / Mita Porții |
Pentru a îndeplini poruncile drastice venite de la Stambul, Constantin Hangerli, împreună cu un Sfat domnesc controlat, a hotărât prin hrisovul de la 4 iulie 1798 plata îndoită a tuturor dărilor principale, eliminând scutirile inclusiv pentru mănăstiri și pentru mica boierime. Renumitul teolog și călător transilvănean Friedrich Murhard (1799), martor ocular al evenimentelor, consemna în scrierile sale că noua „impunere de 10 piaștri” pentru fiecare cap de vită (cornute) a produs o furie oarbă și puternice nemulțumiri „la toată lumea” împotriva domnitorului. Doar cu un an mai înainte, numai pentru transporturile amiralului otoman, lui Hangerli i se ceruseră 14.000 de care de transport și 5.000 de salahori (muncitori cu brațele) recrutați cu forța din rândul țărănimii.
Acuzația de Complicitate cu Bonaparte și Asasinatul din Palat
Pe fondul prăbușirii rapide a relațiilor diplomatice dintre Imperiul Otoman și Franța, ca urmare a declanșării spectaculoasei campanii militare a generalului Napoleon Bonaparte în Egipt (1798), Constantin Hangerli a căzut într-o capcană politică mortală. El a fost acuzat oficial de către demnitarii otomani de la Stambul că păstra „în taină o corespondență subversivă cu agentul secret francez Descorches”, aflat sub acoperire la Constantinopol. Multe surse ale vremii indică faptul că această acuzație de francofilie și trădare a constituit principala învinuire pentru care Hangerli a fost condamnat la moarte de sultan.
Bănuit că aparține acelui grup influent de fanarioți din Principate care, potrivit raporturilor otomane, „răspândesc fel de fel de zvonuri, știri false și mârșevii” și duc o politică duplicitară periculoasă, domnul era sortit pieirii. Însuși sultanul Selim al III-lea cerea într-un bilet secret să se recurgă fără ezitare la „uciderea acestor ghiauri” pentru a curma odată pentru totdeauna răutățile din regiune.
În realitate, Hangerli nu făcuse altceva decât să-i informeze corect pe demnitarii de la Poartă despre abuzurile, corupția și deficiențele strategice crase ale campaniei conduse de kapudan-pașa împotriva pazvangiilor de la Vidin. Acest exces de sinceritate i-a atras dușmănia de moarte a amiralului otoman, care l-a pârât mincinos la padișah. La data de 18 februarie 1799, o echipă de călăi trimiși de la Stambul l-a mazilit și l-a ucis cu o cruzime rară direct în palatul domnesc de la București.
Renumitul ofițer britanic George Frederick Koehler, care a sosit într-o misiune oficială la București la doar câteva zile după tragedie (20 februarie/3 martie 1799), relata o altă versiune plină de culoare specifică epocii: principele fanariot fusese decapitat deoarece îi promisese solemn sultanului că, dacă va fi numit domn, va folosi orice mijloace pentru a-i trimite la Stambul capul tăiat al rebelului Pazvantoglu, dar, fiind incapabil să se țină de cuvânt, a plătit el însuși cu viața.
11. Întoarcerea lui Moruzi și Dictatura lui Pazvantoglu (1799–1801)
După asasinarea sângeroasă a lui Hangerli, Poarta a decis să riște din nou și i-a încredințat domnia aceluiași Alexandru Moruzi (28 februarie/11 martie 1799 – 8/20 octombrie 1801). Această a doua domnie a sa la București s-a desfășurat însă sub semnul terorii absolute. Osman Pazvantoglu devenise atât de puternic încât „dicta efectiv legea” în sudul țării, amenințându-l direct pe principele de la București și pe caimacamul (guvernatorul local) de la Craiova.
Distrugerea Craiovei și Mitul „Magaziei Proprii”
În toamna și iarna anului 1800, precum și în primăvara anului următor, trupele de pazvangii au atacat, prădat și distrus aproape în întregime orașul Craiova, transformând în cenușă și localitatea Cernăț nad Dunăre. Deși domnitorul Moruzi cheltuise sume uriașe pentru a organiza în grabă un corp de oaste format din 9.000 de oameni și se învoise în secret să îi plătească lunar lui Pazvantoglu o taxă de protecție de 70 de pungi cu bani, rebelul din Vidin a refuzat să se oprească. Într-o declarație plină de trufie, Pazvantoglu afirma public că pentru el și armata sa Țara Românească nu era altceva decât „propria lui magazie” de unde se putea aproviziona oricând, prin jaf.
Toate măsurile disperate luate de Moruzi la porunca padișahului s-au dovedit inutile în fața atacurilor devastatoare. În tot acest timp, domnul a încercat să își mențină credibilitatea internațională păstrând raporturi diplomatice strânse cu consulii străini din țară, în special cu vechiul său colaborator Merkelius, reprezentantul imperialilor la București, căruia îi transmitea regulat rapoarte despre dezastrul militar.
Revolta de Paști din 1801 și Retragerea cu Multă Avuție
Punctul critic al domniei a fost atins la data de 8 aprilie 1801, în ajunul sărbătorilor de Paști, când în București a izbucnit o violentă agitație populară și o revoltă de proporții îndreptată împotriva comunității evreiești, ca urmare a lansării unui zvon fals privind un omor ritual săvârșit de aceștia. Incapabil să mai controleze ordinea publică într-un oraș terorizat la exterior de Pazvantoglu și măcinat la interior de violențe interetnice, Alexandru Moruzi a clacat psihic și și-a cerut oficial mazilirea.
Aprobarea demisiei sale a fost obținută, evident, în schimbul unor mari cheltuieli financiare destinate vizirilor. Cronicarul moldovean Manolache Drăghici nota în scrierile sale că, la părăsirea Bucureștiului și luarea drumului spre Constantinopol, Alexandru Moruzi nu a plecat ca un învins, ci a luat cu sine o „multă și impresionantă avuție” adunată prin fiscalitate excesivă din carnea și sângele țării pe care o lăsa în pragul anarhiei.
12. Instabilitatea de la Est de Carpați și Domniile de Tranziție din Moldova (1791–1799)
În timp ce Țara Românească se prăbușea sub atacurile pazvangiilor, Principatul Moldovei trecea printr-o perioadă marcată de o „nestatornicie cronică a domniei”. Între anii 1791 și 1802, istoriografia consemnează o rotație amețitoare a cadrelor politice fanariote: la est de Carpați s-au succedat cinci principi, în timp ce în Țara Românească au fost numiți șase domnitori distincti.
Proiectul „Moldova Nouă” și Mihai Suțu „Păpușoi Vodă”
După plecarea forțată a lui Emanuel Giani Ruset, Poarta l-a numit la Iași pe Alexandru Moruzi (martie 1792 – 30 decembrie 1792/10 ianuarie 1793). Venind în țară, noul domn a fost obligat să își stabilească temporar curtea și cartierul general la Roman, deoarece armatele rusești victorioase refuzau să se retragă din capitala Iași, invocând clauze nerespectate ale tratatelor.
Moruzi a căutat cu disperare să pună o minimă ordine în socotelile complet goale ale vistieriei statului, după cheltuielile astronomice făcute pentru întreținerea armatelor în timpul războiului. Marea sa provocare a fost să oprească emigrarea masivă a țăranilor moldoveni dincolo de Nistru. Aceștia erau atrași de ofertele de împroprietărire și scutiri de taxe lansate de Curtea de la Sankt Petersburg, care urmărea cu tenacitate să populeze și să organizeze regiunea anexată sub numele de Principatul Moldova Nouă, o entitate extinsă până la Bug și care fusese promisă spre guvernare fugarului Alexandru Mavrocordat „Firaris”.
Conform strategiei Porții de a roti cadrele, la finele anului 1792 Alexandru Moruzi a fost transferat la București, iar pe tronul Moldovei a fost adus Mihai Suțu (30 decembrie 1792/10 ianuarie 1793 – 25 aprilie/6 mai 1795). Această domnie moldavă a lui Suțu a fost un adevărat calvar. El a primit porunci imperative de la Stambul pentru întărirea de urgență a marilor cetăți de la Dunăre (Ismail, Chilia și Tulcea) și pentru asigurarea gratuită de provizii masive destinate depozitelor și magaziilor militare otomane de la Nistru și Prut.
Epuizat de cereri, într-un raport oficial (arz) trimis la Stambul la 19 aprilie 1795, Mihai Suțu descria în termeni disperați „nenorocirea foametei și scumpetei” absolute care lovise Moldova. Din cauza penuriei alimentare extreme, în timpul căreia populația a fost silită să mănânce coceni de porumb măcinați, principele a primit din partea poporului porecla umilitoare de „Păpușoi Vodă” (Porumb Vodă). Cu toate acestea, el cerea în genunchi „îndurare și milă” pentru supușii săi, subliniind că toate îndatoririle de aprovizionare către Poartă fuseseră îndeplinite la termen.
Pentru a spori artificial veniturile vistieriei și a repopula satele abandonate, Suțu a reușit să atragă din Bucovina austriacă peste 2.000 de familii de raiale (țărani creștini fugari), pe care le-a așezat în regim de urgență în cadrul unor localități cu statut fiscal special (slobozii), aducând un beneficiu economic temporar Moldovei.
Misiunea Secretă a lui Constantin Stamati și Diplomația Franceză
Spre sfârșitul cârmuirii lui „Păpușoi Vodă”, scena politică de la Iași devine extrem de atractivă pentru Franța revoluționară. La data de 29 martie 1795, faimosul intelectual de origine greco-română, „cetățeanul” Constantin Stamati, a fost împuternicit oficial de la Paris să se deplaseze în regim de urgență fie la Iași, fie la București. Stamati avea misiunea secretă de a activa ca agent de spionaj și legătură pentru ambasadorul Republicii Franceze la Înalta Poartă, Raymond de Verninac.
Deși Mihai Suțu își îndeplinise toate obligațiile financiare, sultanul a considerat că principele, aflat la o vârstă foarte înaintată, nu mai avea energia necesară pentru a gestiona intrigile internaționale, chemându-l oficial la Constantinopol „să se odihnească”. Însă odihna fanariotă a fost scurtă: bănuit de complicități cu diplomații francezi, Mihai Suțu a fost arestat în februarie 1799 și trimis în exil forțat pe insula Tenedos.
13. Alexandru Callimachi (1795–1799): Blândețea Economică în Umbra Împărțirii Poloniei
Pe tronul de la Iași i-a succedat Alexandru Callimachi (25 aprilie/6 mai 1795 – 7/18 martie 1799), fiu al fostului domn Ioan Teodor Callimachi. Având o solidă experiență obținută ca mare dragoman în două mandate (1785–1788 și 1794–1795), Callimachi s-a remarcat în memoria istorică ca un domn înzestrat „cu mare blândețe și înțelepciune”.
Impulsul Comercial și Prăbușirea Poloniei
Callimachi a adoptat o politică de relaxare fiscală și a încurajat activ viața economică internă. Sub protecția sa directă, „plugăria” (agricultura) a cunoscut o dezvoltare remarcabilă, ceea ce a stimulat spectaculos schimburile comerciale de frontieră cu Transilvania, Imperiul Rus și celelalte țări din jur. Moldova devenise în acești ani un furnizor important de cereale și vite pentru piețele central-europene.
Aceasta era însă o vreme de mutații geopolitice catastrofale la nivel continental. Prin acțiunile militare și diplomatice concertate ale Rusiei, Imperiului Habsburgic și Prusiei, Polonia a fost complet ștearsă de pe hartă prin ultimele sale împărțiri succesive. Dispariția Poloniei ca stat tampon a sporit enorm autoritatea și presiunea directă a acestor trei mari puteri aliate în raport cu slăbitul Imperiu Otoman, Principatele Române trezindu-se brusc în contact direct cu granițele marilor imperii creștine.
Arestarea lui Joseph Parant și Alianța Ruso-Turcă
Ruptura violentă produsă în vechile și tradiționalele legături diplomatice ale Porții Otomane cu Franța (ca urmare a invaziei lui Napoleon în Egipt) a avut repercusiuni imediate și la Iași. Din ordinul strict al lui Callimachi, Joseph Parant, cancelarul consulatului francez de la Iași, a fost arestat și pus sub o severă pază militară, bunurile sale fiind integral confiscate de stat. Această măsură brutală a fost luată în ciuda faptului că, în octombrie 1796, același Raymond Verninac (trimisul Franței) constatase și lăudase public „iubirea” și atașamentul sincer al domnitorului moldav pentru valorile Republicii Franceze.
Situația s-a schimbat radical după încheierea oficială a istoricei alianțe militare dintre Imperiul Rus și Imperiul Otoman (23 decembrie 1798), un tratat paradoxal la care a aderat imediat Anglia și, ulterior, Imperiul Habsburgic (12 martie 1799). La insistențele diplomatice vehemente ale internunțiului austriac Herbert von Rathkeal, Alexandru Callimachi, obosit de presiuni și simțind că nu mai poate naviga prin noul sistem de alianțe, și-a cerut oficial mazilirea de la Stambul, fiind înlocuit rapid pe tronul Moldovei.
Moștenirea unei Epoci de Tranziție
Bilanțul acestor două decenii de istorie fanariotă (1782–1801) în Țara Românească și Moldova relevă un tablou de o dramatism extrem, dar și de o importanță capitală pentru viitorul spațiului românesc. Dincolo de clișeele istorice privind exclusiv corupția și lăcomia domnilor aduși din cartierul Fanar, documentele și faptele analizate demonstrează că acești suverani au fost, înainte de toate, diplomați de carieră și oameni ai Iluminismului european.
Forțați să plătească sume astronomice pentru scaunele domnești, prinși în războaie care le devastau teritoriul și obligați să execute ordinele adesea absurde ale unei Porți Otomane aflate în plină agonie, domnitori precum Mihai Suțu sau Alexandru Moruzi au reușit totuși să mențină ființa statală a Principatelor. Ei au dezvoltat rețele de spionaj moderne, au reformat sistemul școlar și cel sanitar și au încercat să impună o domnie a legii în fața arbitrariului marii boierimi pământene. Amurgul veacului fanariot, deși marcat de sângele lui Hangerli și de jafurile lui Pazvantoglu, a lăsat în urmă o elită românească profund conectată la ideile politice occidentale, pregătind terenul pentru renașterea națională din secolul al XIX-lea.
Sursa: Coord. Paul Cernovodeanu, Istoria Romanilor, Academia Romana, Vol. VI
Comentarii
Trimiteți un comentariu