Septimius Severus
Sursa foto: commons.wikimedia.org
Odată cu preluarea puterii de către L. Septimius Severus (193–211), istoria Imperiului Roman a intrat într-o nouă paradigmă politică și socială. Dinastia Severilor nu doar că a stabilizat statul după sângeroasa criză din anul 132 (Anul celor Patru Împărați), dar a deschis și ultima mare perioadă de relativă pace și prosperitate din istoria Principatului, un veritabil „cântec de lebădă” al civilizației romane clasice. Acest climat de stabilitate și dezvoltare economică intensă s-a reflectat direct în provinciile dacice.
Septimius Severus, un militar riguros originar din Leptis Magna (Africa), s-a căsătorit cu Iulia Domna, o aristocrată siriană dintr-o puternică familie sacerdotală din Emesa. Severus a transformat Principatul într-o veritabilă monarhie militară, sprijinindu-se fățiș pe armată, crescând soldele și ridicând interdicția legală a soldaților de a se căsători în timpul serviciului activ. Pe plan extern, el a imprimat Romei un caracter ofensiv: a condus o amplă campanie în Orient (197–199), transformând din nou Mesopotamia în provincie romană, iar spre sfârșitul vieții (208) a coordonat operațiuni în Scoția, refăcând și consolidând Zidul lui Hadrian.
Războaiele Civile și Fidelitatea Armatei din Dacia
Succesul lui Septimius Severus s-a datorat atașamentului necondiționat al legiunilor de la Dunăre și Rhin. Cele două legiuni staționate în Dacia — Legio XIII Gemina (la Apulum) și Legio V Macedonica (la Potaissa) — i-au fost fidele din primul moment al proclamării sale.
În momentul declanșării conflictului pentru tron, guvernatorul consular al celor trei Dacii era Q. Aurelius Polus Terentianus (192–194/195), un oficial de origine orientală. Sub comanda sa directă, la conducerea legiunii de la Apulum se afla legatul Ti. Manilius Fuscus. Acesta din urmă a fost numit praepositus (comandant suprem) în fruntea unor detașamente de elită (vexillationes) extrase din ambele legiuni dacice, trimise de urgență în Orient pentru a zdrobi armatele pretendentului C. Pescennius Niger. În anul 194, Niger este înfrânt definitiv, capturat și executat.
După destituirea sau încheierea mandatului lui Polus Terentianus, conducerea Daciei a fost preluată chiar de fratele împăratului, P. Septimius Geta (194/195–197). În anul 195, comanda Legio V Macedonica de la Potaissa a fost încredințată lui Ti. Claudius Claudianus, un militar originar din Numidia.
Fidelitatea trupelor dacice a fost testată din nou în anul 196, când Claudianus a fost numit praepositus vexillationum Daciscarum, conducând un nou contingent legionar dacic în Occident împotriva ultimului rival, Clodius Albinus. Această vexillatio a participat direct la sângeroasa bătălie hotărâtoare de la Lugdunum (Lyon, 19 februarie 197). După eliminarea lui Albinus, Claudius Claudianus a fost promovat ca guvernator în Pannonia Inferior. Detașamente din Dacia (vexillatio Dacorum Parthica) au fost trimise ulterior și în glorioasa campanie anti-partică din anii 197–199.
Apogeul Urbanizării și „Amprenta Africană” în Administrație
Fidelitatea sângeroasă a legiunilor dacice a adus beneficii imense provinciei. Anul 197 reprezintă momentul de start al unei masive restructurări juridice și edilitare. Septimius Severus a devenit cel mai mare ctitor de orașe din istoria Daciei, numărul așezărilor cu statut urban dublându-se sub domnia sa.
Cele două canabae (așezările civile din jurul castrelor) au primit direct rangul de colonii sau municipii:
Lângă castrul Potaissa ia naștere un nou oraș (Municipium Potaissense, ridicat rapid la rangul de Colonia).
La Apulum se dezvoltă al doilea nucleu urban (Municipium Septimium Apulense), pe lângă cel traianic deja existent.
Castrele din pământ și lemn de pe granițe au fost reconstruite masiv în piatră, iar fortărețele legionare au primit noi monumente edilitare și bazilici.
Datorită originii împăratului, în această perioadă se remarcă o prezență masivă a elitelor nord-africane (în special din Numidia) în cele mai înalte funcții din Dacia:
Guvernatorii consulari: P. Septimius Geta, L. Octavius Iulianus (originar din Hadrumetum, activ între 200–203), Claudius Gallus (205–207/208, rudă cu Claudius Claudianus) și Mevius Surus (originar din Lambaesis).
Comandanții Legio XIII Gemina: Q. Caecilius Laetus (din Milev), Q. Marcius Victor Felix Maximillianus și A. Terentius Pudens Uttedianus (din Cartagina).
Pe lângă aceștia, administrația financiară a fost consolidată prin procuratori de rang ecvestru eficienți: în Dacia Apulensis au activat Antonianus, T. Cornasidius Sabinus, L. Octavius Felix și Herennius Gemellinus (cu titlul de agens vice praesidis), iar în Dacia Porolissensis s-au remarcat M. Cocceius Genialis, P. Aelius Sempronius Lycinus și C. Publicius Antonius Probus.
Caracalla, Constitutio Antoniniana și Călătoria Imperială din 214
După moartea lui Septimius Severus la Eburacum (York) pe 4 februarie 211, conducerea a fost preluată formal de fiii săi, Caracalla și Geta. În februarie 212, într-un act de o rară violență domestică, Caracalla își ucide fratele și rămâne singur împărat (212–217). În această perioadă, împărăteasa-mamă Iulia Domna a exercitat o influență covârșitoare la curte, fiind omagiată în inscripțiile din Dacia cu titlul sacru de „Augusta, mamă a castrelor, a senatului și a patriei”.
Tot în anul 212, Caracalla promulgă Constitutio Antoniniana (Edictul de la Roma), actul juridic prin care se acorda cetățenia romană deplină tuturor oamenilor liberi din imperiu. Acest document a reprezentat etapa finală a integrării provinciale, ștergând barierele sociale dintre italici și provincialii daci, toți devenind egali în fața legii (și a fiscului roman).
Vizita de la Porolissum și Diplomația de Frontieră
În anul 214, în cadrul pregătirilor pentru marea sa campanie orientală, Caracalla a efectuat o vizită oficială în Dacia. Împăratul se bucura de o popularitate imensă în rândul trupelor deoarece mărise substanțial soldele. Trecerea sa prin provincie a lăsat urme arheologice adânci: drumurile au fost reparate, iar în castre s-au ridicat monumente onorifice. Miliarul de la Mera (jud. Cluj) și inscripțiile din castrele de la Ilișua, Cășei, Buciumi, Inlăceni și Micia confirmă itinerariul imperial. În basilica castrului de la Potaissa, centurionii Legio V Macedonica au dedicat altare spectaculoase care placau soclurile statuilor împăratului și ale mamei sale.
Vizita nu a avut doar un rol edilitar, ci a reprezentat o misiune de securitate de urgență. La granița de nord-vest, dacii liberi, quazii și vandalii dădeau semne de agitație. Caracalla a convocat căpeteniile barbare la Porolissum (Moigrad). Izvoarele antice menționează că împăratul s-a mândrit cu abilitatea sa de a-i învrăjbi pe vandali și marcomani. Într-un gest de forță menit să intimideze audiența, Caracalla l-a chemat în fața tribunalului său pe Gabriomarus, regele quazilor, și l-a executat sub pretextul încălcării relațiilor de amicitia.
Pentru a garanta liniștea, romanii au luat ostatici din rândul dacilor liberi și ai lacringilor. Intensitatea acestor contacte de frontieră este susținută de descoperirea epigrafică la Brigetio (Pannonia) a unui tălmaci oficial de limbă dacică (interprex Dacorum), atașat pe lângă comandamentul Legio I Adiutrix.
Guvernatorii daci din această perioadă au fost oameni de încredere ai împăratului: Fl. Postumus (211–212), urmat de L. Marius Perpetuus (212–214/215) și C. Iulius Septimius Castinus (215–217).
Instabilitatea din Vremea lui Macrinus și Elagabal (217–222)
La 8 aprilie 217, Caracalla cade victimă unui complot în Mesopotamia, organizat de prefectul pretoriului, M. Opellius Macrinus, care se proclamă împărat (217–218). Macrinus a fost primul membru al ordinului ecvestru (cavaler) care a capturat tronul fără a deține rang senatorial.
Noul suveran s-a arătat extrem de suspicios față de generalii loiali vechii dinastii. El l-a rechemat din Dacia pe guvernatorul Castinus, arestându-l și executându-l ulterior în Bithynia. În locul său, a trimis un complotist devotat, Marcius Claudius Agrippa (217–218).
Aflând de moartea lui Caracalla, dacii liberi și lacringii au profitat de momentul de dezorientare și au atacat violent frontierele, pustiind o parte a provinciei. Incapabil să susțină un război pe mai multe fronturi, Macrinus a fost silit să cumpere pacea, acceptând eliberarea tuturor ostaticilor de război capturați de Caracalla în 214.
După doar un an, în vara anului 218, dinastia Severilor este reinstaurată printr-o revoltă de palat orchestrată de Iulia Maesa (sora Iuliei Domna). Macrinus este înlăturat și ucis, fiind înlocuit de tânărul Elagabal (218–222), preotul zeului Soarelui din Emesa. Guvernarea sa excentrică, dominată de femei (Iulia Maesa și Iulia Soaemias), s-a concentrat pe reforme religioase controversate la Roma. Pentru Dacia, perioada a fost una de acalmie administrativă amorfă, singurul oficial remarcat în documente fiind un anume Ulpius, procurator și agens vice praesidis în Dacia Apulensis.
Severus Alexander (222–235): Ultima Toamnă a Severilor
Abuzurile religioase ale lui Elagabal au dus la asasinarea sa de către pretorieni pe 11 martie 222. Pe tron a fost ridicat vărul său, M. Aurelius Severus Alexander (222–235), un copil controlat autoritar de mama sa, Iulia Mammaea. Domnia sa a marcat o întoarcere la valorile tradiționale, Senatul recăpătându-și simbolic autoritatea, iar mari juriști precum Ulpian și Paulus fiind așezați în fruntea consiliului imperial.
Sub Severus Alexander, Dacia a experimentat ultima sa perioadă de înflorire economică reală. Pe plan defensiv, s-a trecut la o monitorizare strictă a rețelelor de drumuri comerciale și militare. În nordul provinciei, chiar dincolo de hotar, a fost înființată o importantă stație militară la Samum (Cășeiu), controlată de beneficiarii consularis (militari detașați cu sarcini speciale de pază și vamă).
Ultimul mare guvernator consular severan al provinciei unitare a fost Iasdius Domitianus, a cărui activitate constructivă este consemnată în mari centre urbane și militare precum Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Cumidava (Râșnov), Ilișua și Mehadia.
Prăbușirea Dinastiei și Orizontul Crizei
În februarie-martie 235, trupele revoltați de pe Rhin, nemulțumite de politica de austeritate și de tactica diplomatică defensivă a împăratului, l-au asasinat pe Severus Alexander și pe mama sa la Mogontiacum (Mainz). Odată cu moartea sa, dinastia Severilor s-a stins definitiv.
Imperiul Roman a plonjat instantaneu în perioada sumbră a Anarhiei Militare (235–284). Timp de jumătate de secol, armata a devenit singurul arbitru al puterii, proclamând și detronând peste 25 de împărați legitimi, majoritatea având un sfârșit violent. Pentru Dacia Traiană, izolată în nordul Dunării, această epocă a însemnat începutul sfârșitului. Presiunea exercitată de noile valuri migratoare — conduse de carpi și goți — va transforma climatul de siguranță severan într-o stare de război permanent, pregătind terenul pentru părăsirea definitivă a provinciei sub împăratul Aurelian.
Sursa: Coord. Dumitru Protase, Alexandru Suceveanu, Istoria Romanilor, Vol. II, Academia Romana
Comentarii
Trimiteți un comentariu