Sursa foto: commons.wikimedia.org
Urcarea pe tronul Țării Românești a lui Constantin Brâncoveanu, în toamna anului 1688, s-a produs într-un moment de cotitură pentru Europa de Sud-Est. Războiul dintre Imperiul Otoman și statele creștine reunite în „Liga Sfântă” (Imperiul Habsburgic, Polonia și Veneția) se afla în plină desfășurare, transformând spațiul românesc într-o zonă geopolitică critică.
În acest context turbulent, Brâncoveanu, secondat și sfătuit de unchiul său, eruditul stolnic Constantin Cantacuzino, a înțeles că supraviețuirea statală a principatelor depindea de o coordonare strânsă a politicilor lor externe. Proiectul brâncovenesc a vizat două direcții strategice majore: asigurarea unui aliat docil pe tronul Moldovei și protejarea identității românilor din Transilvania, confruntați cu ofensiva religioasă și politică a Vienei.
I. Iluzia hegemoniei: Relațiile tensionate cu Moldova
În viziunea geopolitică a Curții de la București, Moldova trebuia să devină un partener de încredere în fața presiunilor otomane și habsburgice. Realitatea politică de la Iași a spulberat însă rapid aceste planuri, lovindu-se de susceptibilitățile locale și de rețelele de interese boierești autohtone.
Conflictul cu Constantin Cantemir și dinastia de la Iași
Primul obstacol major l-a reprezentat bătrânul domn Constantin Cantemir (1685–1693). Acesta a rămas fidel Porții otomane și era controlat politic de puternica familie a Roseteștilor (Ruseteștilor), o facțiune boierească tradițional ostilă Cantacuzinilor munteni. Cantemireștii și aliații lor priveau cu profundă neîncredere inițiativele lui Brâncoveanu, văzând în ele o încercare de subordonare a Moldovei.
Această neîncredere a degenerat într-un conflict deschis între cele două curți. Domnii au încercat reciproc să își submineze autoritatea la Istanbul prin intrigi și spionaj:
Brâncoveanu a oferit azil politat și sprijin financiar boierilor moldoveni nemulțumiți care fugiseră din calea autoritarismului lui Cantemir.
Cantemir, la rândul său, i-a adăpostit și susținut pe partizanii fostului domn muntean Șerban Cantacuzino, refugiați inițial în Transilvania și ulterior în Moldova, trimițându-i la Constantinopol încărcați cu reclamații și „pâri” sângeroase la adresa lui Brâncoveanu.
Protectoratul brâncovenesc asupra lui Constantin Duca (1693–1695)
Moartea lui Constantin Cantemir în 1693 a deschis o fereastră de oportunitate pentru București. Fiul răposatului, tânărul Dimitrie Cantemir (viitorul mare cărturar), fusese ales domn de boierii moldoveni, însă Brâncoveanu a reacționat fulgerător. Folosind sume uriașe de bani pentru a corupe dregătorii Porții otomane, voievodul muntean a blocat confirmarea lui Dimitrie.
În locul acestuia, Brâncoveanu l-a impus pe scaunul de la Iași pe Constantin Duca, fiul fostului domn Gheorghe Duca. Pentru a strânge legăturile, Duca a devenit ginerele influentului voievod muntean. În timpul acestei prime scurte domnii (1693–1695), Brâncoveanu și stolnicul Constantin Cantacuzino au reușit, în sfârșit, să controleze din umbră și să coordoneze politica ambelor principate.
Bucuria a fost însă de scurtă durată. Noul regim de la Iași s-a prăbușit sub povara propriilor erori:
Fiscalitatea excesivă: Pentru a-și achita datoriile și a returna împrumuturile contractate la București și Istanbul, Duca a impus biruri grele, ruinând populația și stârnind revolta boierimii locale, iritată de „ascendentul prea mare” al Munteniei.
Presiunea otomană: În plin război, Poarta cerea aprovizionare și fonduri tot mai mari. Incapabil să satisfacă la timp cererile logistice ale armatei turcești, Constantin Duca a fost mazilit de otomani în 1695.
Perindarea domniilor și eșecul strategiei brâncovenești
Poarta l-a numit în scaun pe Antioh Cantemir (1695–1700), fiul cel mare al fostului rival al lui Brâncoveanu. Deși Antioh a încercat o reconciliere politică cerând în căsătorie mâna unei fiice a voievodului muntean, Brâncoveanu l-a refuzat cu mândrie. Raporturile au rămas reci, deoarece Bucureștiul nu tolera prezența unui domn imprevizibil pe tronul vecin.
Prin noi uneltiri diplomatice și sume mari de bani vărsate la Poartă, Brâncoveanu obține în 1700 restaurarea ginerelui său, Constantin Duca. Nici de această dată alegerea nu a fost fericită, Duca dovedindu-se incapabil să gestioneze criza economică și politică a Moldovei.
Ultima încercare disperată a lui Brâncoveanu de a dicta politica de la Iași a avut loc în 1703. În acel an, aflat la Adrianopol pentru reconfirmarea propriei domnii, marele vizir i-a oferit lui Brâncoveanu tronul Moldovei, sperând că acesta va accepta în schimb o majorare masivă a haraciului Țării Românești. Voievodul a refuzat abil onoarea, dar a negociat și susținut instalarea lui Mihai Racoviță (1703–1705). După această dată, influența directă a lui Brâncoveanu peste Milcov s-a prăbușit, pe tron alternând Antioh Cantemir, Mihai Racoviță și Nicolae Mavrocordat, fără ca Bucureștiul să mai poată dicta jocurile de putere.
Concluzia eșecului moldovean: Veleitățile hegemonice ale lui Brâncoveanu au eșuat deoarece Moldova era controlată mult mai strâns de rețeaua militară otomană. În plus, acțiunile sale au rănit orgoliul elitei moldovenești, iar Brâncoveanu nu a putut propune niciodată un candidat capabil să ofere o relaxare fiscală unei populații strivite de război, fiind în permanență blocat de facțiunea boierilor Rosetești.
II. Scutul Ortodoxiei: Apărarea românilor din Transilvania
Dacă în Moldova obiectivele au fost preponderent dinastice și geopolitice, în raport cu românii din Transilvania, politica lui Constantin Brâncoveanu a îmbrăcat o haină profund culturală, spirituală și națională.
Provocarea habsburgică și Diploma Leopoldină
Anul 1699 a adus o schimbare geopolitică radicală: prin Tratatul de Pace de la Karlowitz, Imperiul Habsburgic a integrat oficial Transilvania. Curtea de la Viena a lansat imediat o politică agresivă de prozelitism religios, dorind să folosească catolicizarea ca un liant spiritual și politic pentru a integra și fideliza populațiile proaspăt cucerite.
Ținta principală au fost românii ortodocși, majoritari, dar lipsiți de drepturi politice. Prin promisiuni oficiale (însă vagi) privind acordarea statutului de cetățeni egali cu națiunile privilegiate și scutirea preoților de iobăgie, Curtea imperială, sprijinită de iezuiți, a propus Unirea cu Biserica Romei (Uniatismul sau Biserica Greco-Catolică).
Această mișcare a fost privită cu maximă îngrijorare la București. Brâncoveanu, Cantacuzinii și ierarhii ortodocși din Balcani au înțeles imediat că scopul Vienei era unul eminamente politic: deznaționalizarea românilor transilvăneni și ruperea lor culturală și spirituală de frații din Principate.
Trădarea lui Atanasie Anghel și reacția Răsăritului
Lovitura de grație dată unității religioase a fost decizia mitropolitului de la Alba Iulia, Atanasie Anghel. La 25 iunie 1701, acesta a depus un jurământ solemn de credință în fața cardinalului primat Leopold Kollonich, rupând oficial legăturile canonice istorice cu Mitropolia Ungro-Vlahiei de la București și cu Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol.
Reacția lui Constantin Brâncoveanu a fost fermă. Folosindu-se de autoritatea sa de protector al ortodoxiei balcanice, el a sprijinit condamnarea ecleziastică a mitropolitului trădător. Atanasie Anghel a fost oficial caterisit (depus din treaptă) de un sinod condus de mitropolitul Teodosie al Ungro-Vlahiei, alături de patriarhul Calinic al II-lea al Constantinopolului și de influentul patriarh Dositei al II-lea Notaras al Ierusalimului.
În paralel, Brâncoveanu a finanțat direct rezistența ortodoxă de peste munți prin măsuri concrete:
Ctitorii majore: A ridicat și înzestrat lăcașuri de cult monumentale, adevărate bastioane ale identității românești: Biserica Sf. Nicolae din Făgăraș (1698), Mănăstirea Sâmbăta de Sus (1700) și biserica din Ocna Sibiului (1701).
Sprijinul oferit Brașovului: Reprezentanții Bisericii Sfântul Nicolae din Șcheii Brașovului au refuzat categoric Unirea cu Roma, trimițând încă din 1699 o delegație la București pentru a-și reafirma atașamentul față de credința strămoșească.
Intervenții diplomatice internaționale
Brâncoveanu nu s-a limitat la sprijin cultural, ci a acționat pe canale diplomatice europene. La 5 iulie 1701, într-o scrisoare adresată românilor din Brașov, domnul îi liniștea, informându-i că, în urma demersurilor sale, Atanasie Anghel nu avea „voie împărătească ca să facă silă oamenilor”, trecerea la uniatism fiind, cel puțin teoretic, voluntară.
Într-adevăr, prin resicriptele imperiale din toamna și iarna anului 1701, împăratul Leopold I a fost silit să recunoască dreptul românilor la opțiune confesională:
„Iar dacă voiesc a rămânea în riturile ce observă până acum, să fie liberi a o face.”
În 1702, profitând de trecerea prin Țara Românească a ambasadorului Angliei la Constantinopol, lordul William Paget, aflat în drum spre Viena, Brâncoveanu și patriarhul Calinic au încercat să interpună medierea Marii Britanii. Intervenția a eșuat însă, provocând iritarea împăratului Leopold I, care a considerat demersul un amestec inadmisibil al unui domn vasal turcilor în afacerile interne ale monarhiei habsburgice.
Conștienți de limitele diplomației occidentale, Brâncoveanu și mitropolitul Teodosie au extins conflictul la nivelul geopoliticii ortodoxe. În 1703, aceștia au trimis scrisorile și recriminările violente dintre cardinalul Kollonich și ierarhii munteni direct către țarul Petru cel Mare al Rusiei, informând oficial Curtea de la Sankt Petersburg despre persecuțiile la care erau supuși ortodocșii din Transilvania.
III. Epilog: Limitarea posibilităților politice
După 1703, izbucnirea marii răscoale antihabsburgice a curuților conduși de Francisc Rákóczi al II-lea a aruncat întreaga Transilvanie într-un sângeros război civil care a durat până în 1711. Această anarhie militară a limitat drastic capacitatea lui Constantin Brâncoveanu de a mai interveni direct sau de a menține un dialog oficial cu Viena pe teme religioase.
Mai mult, poziția internațională extrem de fragilă a Țării Românești — suspectată permanent de Poarta otomană de simpatii pro-creștine — l-a obligat pe voievod să manifeste o prudență extremă și menajamente tactice față de împăratul de la Viena, evitând să escaladeze disputele frontaliere sau religioase.
Cu toate acestea, „asediul cultural” brânovenesc nu a încetat. Acesta s-a mutat pe căi subterane, dar mult mai durabile:
Sute de cărți de cult în limba română, tipărite în tipografiile de la București, Buzău și Snagov, au trecut ilegal munții pentru a menține aprinsă flacăra ortodoxiei.
Mănăstirile din Țara Românească au continuat să trimită peste Carpați dascăli, copiști, odoare de argint și bani, iar tinerii transilvăneni veneau în secret la sud de munți pentru a fi hirotoniți ca preoți.
Concluzii
Politica externă a lui Constantin Brâncoveanu reflectă limitele și măreția diplomației supraviețuirii. Dacă în Moldova ambițiile sale de a impune un control politic total prin intermediul unor domni surogat au eșuat din cauza opoziției boierești locale și a vigilenței otomane, în Transilvania, acțiunea sa a avut un succes istoric incalculabil. Prin ctitoriile sale, prin rețelele culturale și sprijinul acordat brașovenilor, Brâncoveanu a oferit românilor transilvăneni suportul logistic și spiritual necesar pentru a rezista deznaționalizării, demonstrând o viziune pan-românească ce depășea granițele artificiale ale epocii medievale.
Sursa: Coord. Virgil Candea, Istoria romanilor, Vol. V, Academia Romaniei
Comentarii
Trimiteți un comentariu