Sursa foto: commons.wikimedia.org
Până către jumătatea veacului al XVIII-lea, istoria politică a Principatelor Române (Moldova și Țara Românească) a fost marcată de o profundă transformare structurală. Instabilitatea dinastică autohtonă și suspiciunea crescândă a Înaltei Porți față de fidelitatea boierimii pământene au determinat Imperiul Otoman să instituie un nou sistem de control politic: regimul fanariot. Domnii din Principate nu mai erau aleși de către divanurile locale dintre boierii pământeni, ci erau desemnați direct de sultan dintr-un bazin restrâns de familii din cartierul Fanar al Constantinopolului.
Cu toate acestea, primele decenii ale acestui regim nu au fost dominate de o ruptură totală, ci de cristalizarea unui sistem de rotație guvernamentală bazat pe trei mari clanuri familiale: Mavrocordat, Racoviță și Ghica. Acești principi erau schimbați succesiv dintr-o țară în alta, într-un joc geopolitic de șah menit să asigure controlul otoman la frontiera nordică a imperiului, aflată sub presiunea constantă a Imperiului Habsburgic și a expansionismului Rusiei lui Petru cel Mare.
Această dinamică a început în mod oficial cu Nicolae Mavrocordat. Reașezat pe tronul Moldovei în anul 1711, după fuga lui Dimitrie Cantemir în Rusia, el va fi mutat după doar patru ani pe cel din Muntenia (1715). Astfel a ajuns în scaunul de la Iași Nicolae Mavrocordat (26 septembrie/7 octombrie 1711 – 25 decembrie/5 ianuarie 1716). Noul domn nu era un străin deplin de realitățile românești: el era fiul cunoscutului om politic, diplomat și cărturar Alexandru Mavrocordat „Exaporitul” (consilierul de taină al sultanului și negociatorul păcii de la Karlowitz). Provenind dintr-un neam grecesc fruntaș din Constantinopol, Nicolae era înrudit, prin mama sa Sultana, cu vechea familie domnitoare a Bogdăneștilor din Moldova, coborând prin femei din însuși Alexandru cel Bun. Această legitimitate genealogică, combinată cu o vastă cultură umanistă și o abilitate diplomatică excepțională, l-a transformat în prototipul principelui luminat, dar profund dependent de mecanismele puterii otomane.
Partea I: Moldova post-Cantemiriană (1711–1715). Crize, tătari și monarhul suedez de la Varnița
1. O țară în pragul dezastrului
După înfrângerea dramatică a armatelor țarului Petru I și ale lui Dimitrie Cantemir la Stănilești, pe Prut, în iulie 1711, Moldova se găsea într-o situație catastrofală. Retragerea precipitată a lui Cantemir în Rusia a lăsat țara pradă represaliilor și jafurilor devastatoare ale trupelor turco-tătare în vara aceluiași an. Boierimea de stânga sau de dreapta, speriată de răzbunarea sultanului, se afla în mare parte în refugiu în Polonia sau Transilvania, iar mulți locuitori simpli luaseră calea băjeniei, pustiind satele.
Starea de colaps economic și social era agravată considerabil de prezența unor detașamente militare eterogene – lipcane, polone și suedeze. Acestea îl însoțeau pe regele Carol al XII-lea al Suediei, care, după dezastrul de la Poltava (1709), își găsise refugiu pe teritoriul administrat de otomani, așezându-și reședința fortificată la Varnița, lângă Bender (Tighina). Prezența regelui suedez și a mercenarilor săi transforma Moldova într-un focar permanent de instabilitate militară și provocare diplomatică la adresa Rusiei.
2. Diplomația supraviețuirii: Întâlnirile cu tătarii și firmanele otomane
Ocupând tronul în capitala moldavă la 8/19 noiembrie 1711, Nicolae Mavrocordat a înțeles că prima sa urgență era stabilizarea internă și stoparea incursiunilor prădalnice ale hoardelor tătare care destabilizau complet agricultura și fiscul țării. În acest scop, el a inițiat imediat negocieri directe și a încheiat înțelegeri cu Devlet Ghirai al II-lea, hanul Crimeii (1708–1713).
Monarhul suedez refuza cu încăpățânare să plece, fiind susținut puternic de demnitari otomani influenți și de facțiuni din hanatul tătarilor, care erau partizani ai continuării războiului cu Rusia. Acest proiect războinic era alimentat activ și din culise de ambasadorul Franței la Poartă, Pierre Puchot, conte Des Alleurs, care dorea menținerea presiunii otomane asupra aliaților Vienei și Sankt-Petersburgului. Spre deosebire de poziția Parisului, reprezentanții Angliei și Olandei la Constantinopol căutau, în anii 1712–1713, să-i determine pe turci să definitiveze tratativele de pace cu țarul Petru I, pentru a menține echilibrul european continental.
3. Corespondența secretă și jocul dublu al principelui
În tot acest interval tulbure, corespondența intensă întreținută de Nicolae Mavrocordat cu sfetnicii de rang înalt ai regelui suedez, cu cancelarul acestuia și cu rezidentul de la Iași (căpitanul Briant), vădește din plin incertitudinile dramatice ale principelui. Aflat între ciocan și nicovală, Mavrocordat trebuia să execute ordinele Porții, dar manifesta și un interes profund de a-i capta bunăvoința regelui suedez, în eventualitatea unei victorii a acestuia. În scrisorile sale, domnul Moldovei semna adesea cu formula prudentă de „Amicus benevolis” (de pildă, în missiva din 9 decembrie 1711), încercând să disimuleze rolul său de agent de supraveghere otoman.
4. „Sufreala” de la Varnița și episodul Stanisław Leszczyński
Situația s-a schimbat radical atunci când la Poartă au fost luate hotărâri ferme – la începutul anului 1713 – privind lichidarea focarului de la Varnița. Sultanul, iritat de comploturile și costurile uriașe generate de oaspeții săi, a ordonat distrugerea reședinței lui Carol al XII-lea, capturarea lui și aducerea sa cu forța la Demirtaș, lângă Edirne (eveniment cunoscut în istoriografie sub numele de skirmish sau sufreala de la Bender).
În acest context, populația locală și boierimea moldoveană, profund nemulțumite de jafurile și abuzurile repetate ale militarilor străini din slujba regelui suedez, s-au revoltat deschis. Sprijiniți de autoritatea domnească, localnicii i-au obligat pe „domnii poloni” (susținătorii suedezi) să se înapoieze în țara lor, iar trupele organizate au fost dirijate forțat către Bender, exact așa cum poruncise seraskierul turc însărcinat cu operațiunea.
Este, de fapt, vremea în care și fostul rege al Poloniei, Stanisław I Leszczyński, părăsind tronul de la Varșovia ocupat acum de rivalul său August al II-lea (1709), a fugit în Transilvania. De acolo, a pătruns la sud de Carpați, pe la Câmpulung, îndreptându-se sub un profund anonimat către Iași, sperând să obțină sprijin turcesc. Ajuns în capitala Moldovei, a fost rapid recunoscut de agenții lui Mavrocordat și reținut sub pază strictă la mănăstirea Trei Ierarhi.
Cu încuviințarea expresă a Porții, Leszczyński a fost escortat ulterior la Bender, unde urma să se întâlnească, în iulie 1713, cu noul han tătar, Kaplan Ghirai I (1713–1716). Craiul polonez se bizuia mai ales pe legăturile sale secrete cu Abdi Pașa în încercarea disperată de a redobândi, cu ajutorul unor oști turco-tătare, tronul pierdut din Polonia. Pentru a-i convinge pe otomani, el a lăsat în mod greșit să se înțeleagă că beneficia de un sprijin masiv din partea șleahtnicilor poloni și oferea, în schimbul intervenției militare, cedarea cetății strategice Camenița.
Informat din timp de planurile periculoase ale rivalului său, regele August al II-lea al Poloniei a acționat cu rapiditate: a reușit prin comploturi diplomatice să-l ia în captivitate pe Stanisław Leszczyński și să-l trimită în Saxonia, întărind totodată garnizoana de la Camenița pentru a rezista oricărui potențial atac otoman.
Partea a II-a: Pierderi teritoriale și reacții juridice (1713–1715). Nașterea Raialei Hotin
Aceste împrejurări geopolitice tulburi au avut consecințe teritoriale severe asupra Moldovei. Imediat după semnarea păcii de la Adrianopol, Abdi Pașa a ocupat militar cetatea Hotin (1713). Din ordinul Porții, el a început efectuarea unor lucrări ample și moderne de fortificare a vechiului bastion mușatin, transformându-l într-o fortăreață de tip Vauban. Pentru aceste munci gigantice, pașa a folosit mii de salahori (muncitori cu ziua) recrutați abuziv atât din Moldova, cât și din Țara Românească.
La această fortăreață, otomanii au alăturat în mod abuziv și ilegal o mare parte din teritoriul situat la nord de Prut, aparținând județului Cernăuți, precum și întregul teritoriu din preajma cetății. Acest proces de anexare a culminat cu crearea oficială a raialei Hotin (1715–1717). Modificarea frontierelor a avut urmări deosebit de grele pentru amândouă principatele, rupând un plămân economic și strategic al Moldovei și deschizând calea unei monitorizări militare directe a graniței polono-austriece.
Fidel intereselor țării sale, dar și conștient de limitele sale, Nicolae Mavrocordat a încercat o rezistență juridică. El a amintit oficialilor și demnitarilor otomani de la Stambul că integritatea teritoriului Moldovei era apărată de vechile „capitulații” (acte de privilegii și autonomie) acordate de Poartă din vechime. Principele s-a referit în memoriile sale și la prevederile clare ale Păcii de la Carlowitz (1699), care garantau granițele statului. Din păcate, într-o epocă în care forța armelor dicta dreptul internațional, această intervenție legalistă a rămas total fără urmări practice, Poarta definitivând organizarea raialei.
Cu toate acestea, poziția personală a lui Mavrocordat la Constantinopol nu a avut de suferit. Domnul era socotit la Stambul un om de maximă încredere și un diplomat de o rară finețe. El trimitea regulat „vești” (rapoarte de spionaj și analiză) în legătură cu viața politico-diplomatică complexă a țărilor din sud-estul și centrul Europei, sultanul și marele vizir cerându-i adesea „sfatul” în diferite probleme delicate. Pentru a redacta aceste rapoarte de înalt nivel, el beneficia din plin de informațiile prețioase primite de la o rețea vastă de agenți străini cu care se afla în corespondență constantă.
Cea de-a doua domnie a principelui în Moldova (după o scurtă întrerupere) i-a adus noi experiențe nu numai în ceea ce privește contextul evenimențial extern, dar și în ceea ce privește relațiile sociale interne cu supușii săi. Stilul său de guvernare mai moderat, eforturile de reorganizare fiscală și refuzul de a epura total boierimea locală i-au atras simpatia unor cronicari contemporani; celebrul Ion Neculce, de pildă, avea aprecieri pozitive în O seamă de cuvinte și în cronica sa cu privire la înțelepciunea și comportamentul domnitorului fanariot în această perioadă.
Partea a III-a: Transferul în Țara Românească (1715–1716) și confruntarea cu Imperiul Habsburgic
1. Schimbarea tronului pe fondul războiului austro-turc
Evoluția extrem de precipitată a evenimentelor militare din sud-estul și centrul continentului european a determinat Poarta otomană să ia măsuri radicale de securizare a Munteniei. În contextul iminentului război cu Imperiul Habsburgic, turcii aveau nevoie la București de un domn complet devotat și experimentat în intrigile diplomatice occidentale. Astfel, Poarta a hotărât să-l aducă pe Nicolae Mavrocordat în scaunul Țării Românești (25 decembrie 1715/5 ianuarie 1716 – 3/14 noiembrie 1716). Mutarea sa a fost realizată cu sprijinul direct al lui Kaplan Ghirai I, hanul Crimeii, noul domn ocupând locul rămas vacant după înlăturarea brutală și mazilirea lui Ștefan Cantacuzino.
Timpul scurt cât a ocupat, la început, tronul de la București a fost marcat de puternice și sângeroase înfruntări directe între armatele austriece (imperiale) și cele otomane. Răsunătoarele victorii ale Habsburgilor, conduși de genialul strateg Prințul Eugeniu de Savoia, au fărâmat liniile turcești, iar trupele imperiale au ajuns rapid la hotarele de nord-vest ale Țării Românești.
Această avansare rapidă a austriecilor a sporit brusc interesul și speranțele unei mari părți a boierimii din Oltenia și Muntenia. Boierii pământeni doreau cu ardoare să înlăture, cu ajutorul „nemților”, stăpânirea otomană apăsătoare și să instaureze din nou în fruntea statului un voievod pământean, punând capăt infiltrației elementelor grecești din Fanar.
2. Defecțiunea militară din Oltenia și trădarea boierilor
La cererea expresă și imperativă a Porții, Nicolae Mavrocordat s-a străduit prin toate mijloacele să stăvilească pătrunderea catanelor (trupelor austriece) în Oltenia. În acest scop, el i-a trimis de urgență la Orșova (denumită în documente Rușava) pe boierul Iordache Ruset și pe serdarul Petru Obedeanu, punându-le la dispoziție un corp expediționar format din 3.000 de oameni înarmați.
Misiunea a fost însă un eșec total din cauza lipsei de loialitate a comandanților și a trupelor. După retragerea tactică a detașamentelor otomane la Cladova, Ruset și Obedeanu au părăsit și ei pozițiile defensive fără a trage un foc de armă. Prin această retragere suspectă, ei au înlesnit unui număr mic de circa 200 de oșteni ai imperialilor să pătrundă fără rezistență în „cornu de țară” de la Cerneți (județul Mehedinți), o zonă strategică de frontieră, dar și în alte regiuni oltene.
Aceste acte de nesupunere și complicitate cu inamicul au fost puse în practică rapid și de alți mari boieri locali, precum Barbu Cornea Brăiloiu (serdarul Olteniei) și Radu Bengescu. Aceștia au sprijinit deschis și logistic înaintarea detașamentelor nemțești către Târgu Jiu. Din păcate pentru populația civilă, trupele imperiale și mercenarii sârbi sau unguri au provocat în zonă mari daune, jafuri și rechiziții violente, în ciuda faptului că domnitorul luase teoretic toate măsurile legislative de întărire a pazei la hotare.
3. Diplomatul duplicitar: Solia lui Michel Iavich
Deși reacția oficială a lui Nicolae Mavrocordat față de atacurile imprevizibile ale „podgheazurilor” (detașamente de cavalerie ușoară pentru raiduri) austriece a fost promptă pe hârtie, ea s-a dovedit complet lipsită de efectul militar dorit pe teren. Simțind că situația se poate prăbuși, Mavrocordat a activat canalul diplomatic secret, arătându-se interesat să-și ofere discret serviciile și neutralitatea în fața imperialilor, în cazul în care aceștia ar fi ocupat Bucureștiul.
După cum remarcase finul observator Florentin Anton Maria Del Chiaro (fostul secretar al lui Constantin Brâncoveanu), s-a apelat în mare secret la curatorul Bărăției (biserica catolică) din București, minoritul observant Michel Iavich. Acesta a fost trimis de domnie ca emisar secret pentru a purta tratative preliminare cu generalul Stephan von Steinville (comandantul trupelor din Transilvania) și cu însuși prințul Eugeniu de Savoia.
Cu toate acestea, jocul dublu a fost dat în vileag. În corespondența oficială a lui Mavrocordat cu marele vizir Ali Pașa, capturată de austrieci în corturile turcești o dată cu înfrângerea zdrobitoare a otomanilor la Petrovaradin, principele își dezvăluia adevărata atitudine profund potrivnică față de imperiali și față de răsculații unguri aflați în exil, precum Ferenc Horvath și János Pápai.
Mavrocordat avea, desigur, motive personale stringente de îngrijorare: în Transilvania austriacă găsise adăpost de siguranță Gheorghe Cantacuzino, fiul fostului voievod Șerban Cantacuzino, un pretendent periculos la tronul de la București. Este, de altfel, bine știut în istoriografie că la venirea sa în țară ca domn, principele fanariot i-a persecutat dur pe membrii familiei Cantacuzino, confiscându-le uriașele moșii și averi, pe care le-a dăruit rapid demnitarilor greci din camarila sa personală. Mai mult, pentru a fi absolut sigur de păstrarea scaunului de la București, el oferise marelui vizir Ali Pașa suma uriașă de 1.000 de pungi de aur (echivalentul a 500.000 de lei) pentru a orchestra uciderea fostului domn Ștefan Cantacuzino și a tatălui acestuia, învățatul Constantin Cantacuzino Stolnicul, care se aflau întemnițați la Stambul. Cei doi au fost executați prin strangulare în iunie 1716.
Partea a IV-a: Comploturi, trădări și teroare în București (Vara-Toamna 1716)
1. Criza din tabăra de la Călugăreni și fuga la Giurgiu
Domnul s-a străduit în continuare să pună stavilă atacurilor catanelor, trimițându-l, la începutul verii lui 1716, pe Șerban Bujoreanul (mare ban), alături de Petre Obedeanu și o seamă de slujitori înarmați, împotriva lor. Însă moralul armatei era la pământ. Faptul că o mare parte dintre căpitanii de slujitori și marii boieri pământeni îi primeau „bucuroși” pe nemți, văzând în ei niște eliberatori creștini, l-a izolat complet pe Mavrocordat.
După cum se arăta dramatic într-o scrisoare diplomatică din 12 septembrie 1716, principele Mavrocordat „nu se poate încrede în localnici”, ceea ce l-a determinat să părăsească parțial capitala și să organizeze o tabără militară fortificată la Călugăreni pentru a supraveghea mișcările și a răspunde rapid la atacurile detașamentelor austriece.
La 15 august 1716, criza a atins punctul culminant: un „podgheaz” austriac bine organizat, comandat de căpitanul bavarez Stephan Dettine von Pivoda, a pătruns prin surprindere în țară pe la Câineni, a coborât rapid spre Pitești și Golești, amenințând direct să se îndrepte în marș forțat spre București. De această situație de panică generalizată au profitat imediat boierii ostili lui Mavrocordat: Radu Golescu (mare spătar), Grigore Băleanu (mare logofăt) și Șerban Bujoreanu (mare ban). În deplină înțelegere secretă cu vlădica Antim Ivireanul, mitropolitul țării, aceștia au lansat zvonul fals în tabăra domnească că austriecii sunt deja la porțile orașului și că îl aduc pe Gheorghe Cantacuzino pentru a-l instala pe tron.
Speriat peste măsură de zvonurile auzite și temându-se să nu fie predat nemților de propria sa gardă, principele, împreună cu toată Curtea sa formată din dregători greci, a fugit în mare grabă spre Giurgiu în noaptea de 25 august/4 septembrie 1716. La localitatea Odaia, unde cortegiul domnesc s-a oprit pentru un scurt popas de odihnă, mitropolitul Antim Ivireanul, care îl însoțise formal, a simulat grija pastorală și i-a cerut domnului să se întoarcă personal în capitală pentru a nu-și lăsa „turma credincioșilor fără păstor”, mai ales că un curier adusese vești contradictorii. Alarmat de posibilitatea unei capcane, domnitorul a refuzat, a plecat în grabă la Giurgiu și de acolo a trecut Dunărea, punându-se sub protecție directă la Rusciuk (Ruse).
2. Răzbunarea principelui: Execuția lui Pătrașcu Brezoianu și martiriul lui Antim Ivireanul
Informat la scurt timp de spionii săi că la București nu se întâmplase absolut nimic, că orașul nu fusese ocupat și că totul fusese o capcană psihologică întinsă de boieri pentru a-l face să părăsească tronul, Nicolae Mavrocordat a reacționat cu o violență extremă. Beneficiind de faptul că Poarta îi conferise de curând și atributul militar suprem de seraskier (comandant militar de oști), el a cerut intervenția de urgență a câtorva sute de tătari din Bugeac.
Pornind în marș forțat înapoi către capitală, sprijinit de cinci steaguri turcești de ieniceri (31 august/11 septembrie 1716), principele a intrat în oraș. Ajungând la locul numit Fântâna Radului Vodă, el a poruncit arestarea imediată și uciderea pe loc a lui Pătrașcu Brezoianu (mare vornic), care fusese acuzat pe nedrept sau pe drept că plănuia să ocupe provizoriu domnia în lipsa principelui.
| Personalitate istorică | Funcție / Statut | Soarta sub domnia lui N. Mavrocordat (1716) |
| Pătrașcu Brezoianu | Mare Vornic | Executat pe loc la Fântâna Radului Vodă. |
| Antim Ivireanul | Mitropolit al Țării Românești | Închis, caterisit, surghiunit și ucis de oștenii otomani pe râul Tundja. |
| Barbu Bălăceanu | Clucer | Decapitat în curtea domnească din București. |
| Drăghici Bălăceanu | Boier autohton | Deposedat de 13.500 de taleri și de întregul avut. |
| Ioan Avramie | Predicator al Curții | Întemnițat la mănăstirea Snagov. |
Reinstalat prin forța baionetelor și a iataganelor la Curtea domnească, Nicolae Mavrocordat a declanșat o epurare sângeroasă. El l-a arestat și închis chiar în incinta Palatului pe vlădica Antim Ivireanul, acuzat grav că anunțase poporul de venirea unui nou domn creștin și pentru că agenții domnești îi interceptaseră scrisorile cu „învoieli către germani”. Aceeași soartă tragică au avut-o și alți 12 mari boieri pământeni socotiți uneltitori principali, precum și predicatorul învățat al curții, Ioan Avramie, care a fost legat și întemnițat la mănăstirea Snagov.
La presiunea directă și ultimativă a lui Mavrocordat, mitropolitul Antim Ivireanul a fost caterisit (depus din treapta arhierească) de o sinod grecesc, fiind înlocuit rapid în scaun cu mitropolitul Mitrofan de Nissa. Fostul vlădică a fost condamnat la surghiun pe viață la mănăstirea Sfânta Ecaterina de la Muntele Sinai. Însă Antim nu avea să mai ajungă niciodată la destinație: el a fost asasinat cu bestialitate în mod secret de oștenii otomani care îl însoțeau ca escortă, trupul lui ciopârtit fiind aruncat în râul Tundja (un afluent al Mariței, în apropiere de Adrianopol), la sfârșitul lunii septembrie 1716.
3. Teroarea fiscală și decăderea Bucureștiului
Urgia principelui fanariot și a dregătorilor săi apropiați s-a dezlănțuit ulterior asupra tuturor boierilor rămași și a negustorilor înstăriți din oraș bănuiți că simpatizau cu austriecii. Aceștia au fost supuși la „dări extraordinare” și confiscări de bunuri absolut demente. Cine nu plătea sumele impuse pe loc era aruncat în închisorile domnești, bătut la tălpi și torturat.
În această atmosferă sufocantă de teroare, Barbu Bălăceanu (clucerul), pârât de spioni că invocase în public venirea catanelor ca să apere țara de „jugul” otoman și fanariot, și-a pierdut capul, fiind decapitat public chiar în Curtea domnească la 3/14 noiembrie 1716.
Fratele său, Drăghici Bălăceanu, a fost cruțat de la moarte, dar a fost deposedat complet de suma uriașă de 13.500 de taleri, precum și de numeroase alte avuții imobiliare și bijuterii, fiind obligat prin forță să le cedeze lui Dumitrache Ramadan (spătarul) și lui Ianache Stama (postelnicul), ambii oameni de credință și apropiați ai principelui.
Știrile documentare din 18 septembrie 1716 fac referiri cutremurătoare chiar și la boieroaicele văduve care au fost întemnițate în condiții mizere pentru achitarea forțată a sumelor aberante la care fuseseră impuse familiile lor. Era o imagine apocaliptică în care secretarul Del Chiaro vedea, cu stupoare, „ultima treaptă a prăpădului” pe care o mai puteau suporta românii, prinși tragic între jafurile tătarilor din exterior, ale husarilor imperiali aflați în raiduri și silniciile, jafurile legale și cruzimile domniei fanariote de la București.
Partea a V-a: Capturarea lui Nicolae Mavrocordat (Noiembrie 1716). Lovitura de teatru a Catanelor
Prezența opresivă a trupelor otomane și tătărăști în țară și persecutarea sistematică a boierilor autohtoni au generat un val de memorii secrete și cereri disperate de ajutor militar trimise către imperiali. Boierii rămași în viață cereau intervenția urgentă a Vienei împotriva lui Nicolae Mavrocordat, după cum arătase clar și serdarul Barbu Cornea Brăiloiu în scrisorile sale din toamna anului 1716.
Atitudinea anti-fanariotă a acestor boieri i-a adus din partea principelui stigmatul oficial și periculos de „trădător de stat”, fapt ce a determinat zeci de alți demnitari munteni să fugă peste graniță în Transilvania. Cei care nu au putut fugi și au rămas în preajma domnului au continuat să urzească în taină planuri inteligente pentru înlăturarea sa definitivă din scaun.
Astfel, marii dregători complotiști Golescul, Băleanul și Bujoreanul l-au sfătuit cu abilitate pe Mavrocordat să-l numească în funcția strategică de mare ban al Craiovei pe Radu Popescu Vornicul, un istoric și un apropiat de încredere al domnului. Scopul era trimiterea lui grabnică cu cetele de slujitori în Oltenia pentru a lupta împotriva catanelor și a celor aflați în legătură cu nemții. Aceasta a fost o manevră de diversiune perfectă: după plecarea acestor trupe loiale domnului spre partea de vest a țării (3/14 noiembrie 1716), Bucureștiul a rămas complet descoperit din punct de vedere militar.
Venind în mare taină pe potecile ascunse ale Carpaților dinspre Transilvania, la 14/25 noiembrie 1716, Dettine von Pivoda și o parte din oștenii săi au pătruns prin totală surprindere în Curtea domnească din București în plină zi. Garda palatului, complice cu boierii, nu a opus niciun fel de rezistență.
Austriecii l-au arestat pe principele fanariot și, obligându-l pe el, împreună cu întreaga sa familie și rudele sale apropiate, să urce în trăsuri, l-au luat în prizonierat de război. Cortegiul a luat rapid drumul編 spre Transilvania, fiind escortat mai întâi la Brașov și ulterior în cetatea Sibiu, unde Mavrocordat va rămâne închis în condiții aristocratice până la sfârșitul războiului.
Planurile Stambulului de menținere a Țărilor Române în deplină ascultare și stabilitate fiscală cu ajutorul domniilor fanariote au fost astfel temporar subminate și blocate sub impactul direct al acestor spectaculoase evenimente politico-militare. După capturarea spectaculoasă a principelui, boierimea munteană, adunată în număr mare și în siguranță la mănăstirile din Târgoviște, a stabilit de comun acord să așeze oficial țara sub suzeranitatea directă a imperialilor habsburgici.
A fost depus chiar un jurământ solemn de omagiu și credință de către doi reprezentanți de frunte ai boierilor în fața generalului Steinville, comandantul militar suprem al Transilvaniei (28 noiembrie 1716). Fruntașii clasei boierești, alături de reprezentanții breslelor de negustori, se angajau, printr-un legământ scris, să susțină aducerea oficială în domnie a pretendentului Gheorghe Cantacuzino (5 decembrie 1716). Până la îndeplinirea deplină a acestei opțiuni politice, a fost instituită de către generalul Steinville o deputăție (regență) provizorie formată din patru mari demnitari autohtoni, care să se ocupe de treburile curente ale statului administrat de austrieci.
Partea a VI-a: Reîntoarcerea și Epoca Stabilității (1719–1730). Rețele diplomatice și reforme iluminate
1. Un deceniu de echilibru pe tronul de la București
După semnarea Păcii de la Passarowitz (1718), prin care Oltenia era cedată Austriei, Nicolae Mavrocordat a fost eliberat din prizonierat și agreat din nou de Poartă pentru a ocupa tronul. Astfel, el ocupa pentru a doua oară tronul Munteniei, într-una dintre cele mai îndelungate și stabile prezențe domnești din întreaga epocă fanariotă: 11 ani și jumătate (1/21 martie 1719 – 3/14 septembrie 1730). Această a doua domnie a fost însă marcată în permanență, mai ales în primii ani, de ostilitatea mocnită și de resentimentele unora dintre marii demnitari pământeni care nu-i iertaseră cruzimile din 1716.
Generalul conte Damian Hugo von Virmond, directorul Administrației austriece imperiale din Oltenia ocupată, arăta în rapoartele sale secrete trimise la Viena că mulți boieri din Muntenia, în frunte cu supraviețuitorii familiei Cantacuzino, intenționau în permanență să găsească un pretext militar pentru a-l înlătura pe principe din scaunul de la București.
Pentru a contracara aceste amenințări habsburgice și boierești, Mavrocordat a dezvoltat o activitate diplomatică de nivel european. El întreținea legături politice strânse și secrete cu rebelii unguri (curuții) conduși de Francisc Rákóczi al II-lea, aflați în exil la Rodosto (Tekirdağ – oraș în Turcia, pe malul mării Marmara), care erau profund potrivnici stăpânirii imperialilor în Ardeal. În acest scop, domnul se folosea abil ca intermediar de agentul Franței, medicul Daniel Fonseca, un învățat evreu portughez de o rară inteligență, aflat la Curtea sa din București în noiembrie 1719.
Atașamentul profund al domnului pentru interesele geopolitice ale Franței era recunoscut oficial și de ambasadorul curții de la Versailles la Constantinopol, Jean Louis d’Usson, marchiz de Bonnac. Acesta preciza în depeșele sale din 10 mai 1719 că Nicolae Mavrocordat avea aprobarea verbală și secretă a Porții de a trimite agenți diplomatici și spioni în Polonia, Moscova și chiar în interiorul Imperiului Habsburgic pentru a culege informații strategice.
2. Radicalizarea regimului fanariot: Promovarea elementului alogen
Pentru a evita cu orice preț o altă capcană sau trădare din partea boierimii pământene autohtone, Nicolae Mavrocordat și-a schimbat radical strategia internă în a doua domnie. El s-a înconjurat îndeosebi cu dregători alogeni (străini), greci din cartierul Fanar sau din Levant aduși în camarila sa. Aceștia au fost numiți în cele mai mari funcții administrative și fiscale, ajungând să reprezinte 34% din totalul sfatului țării (Divanul). Aceasta a fost cea mai ridicată prezență a unor demnitari străini în sfatul țării de-a lungul întregului veac fanariot, un semnal clar al lipsei de încredere a principelui în boierii români.
Datorită meritelor sale incontestabile în refacerea economică a țării, în colectarea eficientă a taxelor și în menținerea unei supușenii totale și liniștite față de Stambul, principelui i-a fost confirmată de către sultan domnia pe viață, la trei ani după revenirea sa pe tronul bucureștean. Era o distincție rarisimă în epocă, menită să-i sporească autoritatea în fața complotiștilor.
Cu toate acestea, din cauza raporturilor permanent tensionate și reci dintre Nicolae Mavrocordat și boierimea autohtonă, în anul 1726 o nouă criză a izbucnit. Cei ce se socoteau asupriți fiscal și persecutați politic au decis să părăsească în masă țara. Doisprezece fruntași ai boierilor munteni au trecut ilegal granița în Moldova.
Printre ei se aflau mari nume ale istoriei locale: Nicolae Roset (fost mare logofăt) și Ion Dediu (Dediulescu) (fost mare vistier). Aceștia au cerut ajutorul militar și politic al domnului Moldovei, Mihai Racoviță, în vederea organizării unei intervenții la Poartă pentru înlocuirea principelui de la București.
La 10 iunie 1728, Nicolae Roset îi scria disperat patriarhului Ierusalimului, Hrisant Notara, explicându-i că se aflau acum în pribegie forțată în Transilvania austriacă, fiindcă Mavrocordat îi bănuia de o presupusă înțelegere secretă cu Mihai Racoviță, care încerca prin intrigi să-i ocupe tronul Țării Românești. La rândul său, Nicolae Mavrocordat a reacționat diplomatic: i-a determinat pe otomani să trimită de urgență un kapugi-bașa (demnitar otoman cu atribuții executive) ca să-i întoarcă pe pribegi în țară sub promisiunea amnistiei, dar demersul a fost fără de folos, deoarece aceștia părăsiseră deja Moldova și se aflau în deplină siguranță la nord de Carpați, sub protecție habsburgică.
3. Povara alianțelor: Criza din Crimeea și epistolele disperării
În tot acest timp, obligațiile internaționale față de suzeranul otoman secătuiau resursele țării. În urma izbucnirii unor violente conflicte lăuntrice și lupte pentru putere între tătarii din Bugeac, domnul moldav, ca și cel din Țara Românească, au fost obligați, la porunca strictă a Porții, să-l ajute militar și financiar pe hanul din Crimeea în aplanarea acestor dispute sângeroase.
Nicolae Mavrocordat, care pornise personal cu oastea țării spre hotarul de est pentru a interveni, se afla la data de 22 decembrie 1727 în localitatea strategică Măxineni (lângă Râmnicu Sărat). Aici a primit însă o nouă poruncă otomană de a se opri și de a reveni la București, criza fiind rezolvată parțial.
Obligațiile financiare uriașe față de turci și de tătari, suportate integral de populația țării prin biruri, erau de-a dreptul păgubitoare. În celebra sa scrisoare trimisă patriarhului Hrisant Notara, din 31 decembrie 1727, principele se plângea în mod elocvent de costurile generate de trecerea unui agă otoman spre Hanatul din Crimeea, folosind cuvinte care descriu perfect tragedia financiară a epocii:
„...și iarăși cheltuieli și pungi și iarăși daruri; de unde putere, prea venerate părinte, de unde atâția bani?”
Partea a VII-a: Bucureștiul ca placă turnantă a diplomației europene
Sursele documentare ale timpului pun în lumină în mod clar acțiunile complexe ale principelui pe tărâmul subtil al diplomației continentale, în special în raporturile sale strânse cu susținătorii intereselor Franței la Stambul și cu plenipotențiarii francezi de la Poartă. În această rețea, un rol cheie l-au jucat medicul Daniel Fonseca și doctorul Dimitrie Notara, căsătorit la București la 4 octombrie 1723, ambii funcționând ca emisari și analiști politici la Curtea domnească.
Înscrisurile diplomatice din anii 1723, 1725 și următorii se referă în detaliu la preocuparea constantă a ambasadorului Franței la Constantinopol de „a întreține corespondență” săptămânală cu domnul fanariot de la București. În aceste documente se regăsesc aprecieri extrem de laudative la adresa rapidității deosebite cu care soseau din Țara Românească în capitala Imperiului Otoman diferitele știri despre mișcările de trupe din Europa Centrală.
Bailul venețian Francesco Gritti, în importantul său raport oficial către dogele Veneției din 15 decembrie 1725, amintește de existența unui adevărat „canale” (rută de spionaj și curieri) prin care ajungeau veștile proaspete din „Vallachia”. Detaliile extrem de precise oferite de Mavrocordat erau apreciate ca „o înclinație deosebită a localnicilor pentru informație”, datorită căreia acreditații marilor „ambasade” occidentale de la Constantinopol puteau adesea „să rămână înmărmuriți” de acuratețea datelor.
Scrisorile oficiale ale marchizului Louis de Villeneuve, noul trimis și ambasador al regelui Franței la Poartă (datate din 17 decembrie 1728, 28 octombrie 1729 sau 24 decembrie al aceluiași an), atestă din plin, pe lângă interesul său major de a păstra o corespondență fructuoasă cu domnul Țării Românești, și marea apreciere și stima de care acesta se bucura direct din partea suveranului de la Versailles, regele Ludovic al XV-lea.
Prospectarea atentă și sistematică a realităților complexe ale vieții politico-diplomatice a statelor europene, prin intermediul rețelelor de agenți străini sau prin preluarea și traducerea noutăților din diferite gazete timpurii, precum „Avissi” sau „Zeitung-uri” ale vremii, constituiau în fapt îndatoriri oficiale de spionaj trasate domnilor români direct de către Poartă.
Prin îndeplinirea acestor sarcini, principi precum Nicolae Mavrocordat puteau să pătrundă intelectual spre alte orizonturi culturale și politice mult mai avansate decât cele ale Imperiului Otoman, rămas vizibil mult în urmă față de evoluția științifică și militară a țărilor europene occidentale.
Rutele de informații coordonate de la București erau extrem de diverse:
Din Rusia: Știrile cele mai proaspete erau transmise prin curieri rapizi călare, care străbăteau stepele și așezările tătărăști din Bugeac și intrau în țară prin Moldova.
Din Polonia: Misivele și informațiile secrete ajungeau traversând fie Moldova, fie Transilvania, fiind aduse de trimiși speciali și agenți acoperiți ai domnului sau pe calea circuitelor poștale obișnuite ale corespondenței comerciale.
Din Imperiul Habsburgic: Noutățile din arealul austriac luau drumul oficial de la Viena, treceau prin Ungaria și de acolo, prin vămile carpatice, intrau direct în Țara Românească.
Această intensă activitate diplomatică era susținută zi de zi și prin strădaniile logistice ale capuchehaialor (reprezentanții diplomatici ai domnului la Constantinopol), cu care Nicolae Mavrocordat întreținea o vie și zilnică comunicare codificată. De la aceștia erau preluate rapid și mesajele confidențiale ale ambasadorilor occidentali acreditați la Poartă.
Diferitele evenimente politico-diplomatice majore deveneau rapid cunoscute în întreg sud-estul Europei și ca urmare directă a prezenței constante a unui număr mare de călători, comercianți și misionari străini (catolici sau protestanți) care se aflau în drumurile lor lungi către București și Iași. Printre aceștia se numărau distinși prelați și clerici, ofițeri superiori în retragere sau în misiuni secrete, oameni de știință, medici și artiști plastici europeni.
Concluzii: Moștenirea culturală și sfârșitul unui principe iluminat
De numele principelui Nicolae Mavrocordat, care își încheia în mod tragic viața la București, la data de 3/14 septembrie 1730, răpus de o violentă molimă de ciumă ce bântuia orașul, rămâne legată una dintre cele mai strălucite pagini ale culturii românești din secolul al XVIII-lea. Moștenirea sa cea mai importantă nu a fost una militară, ci una cultural-spirituală, concretizată în impresionanta sa ctitorie monastică de la Văcărești (construită între anii 1722–1724).
Arhitectura complexului Văcărești reprezenta sinteza perfectă a stilului brâncovenesc cu elemente de baroc balcanic, fiind considerată cel mai mare ansamblu monastic din sud-estul Europei. Așezată oficial ca metoh la Patriarhia de Ierusalim (1721), mănăstirea a fost înzestrată de domnitor cu o tipografie modernă în limbile greacă și arabă, o școală grecească de înalt nivel pentru fiii de boieri și negustori și, mai presus de toate, cu o valoroasă bibliotecă umanistă.
Această bibliotecă, ce conținea manuscrise rare, incunabule și lucrări ale filosofilor iluminiști europeni, a dus faima culturii și rafinamentului Mavrocordaților în întreaga lume europeană, demonstrând că, în ciuda violențelor politice dictate de supraviețuirea într-un imperiu opresiv, Principatele Române rămâneau profund conectate la marea cultură a continentului.
Sursa: Coord. Paul Cernovodeanu, Istoria Romanilor, Academia Romana, Vol. VI
Comentarii
Trimiteți un comentariu