Sursa foto: commons.wikimedia.org
Secolul al XVIII-lea a reprezentat pentru Principatele Române una dintre cele mai zbuciumate, complexe și dramatice perioade din întreaga lor istorie medievală și modernă timpurie. Intrate pe deplin în ceea ce istoriografia numea generic „regimul fanariot” (inaugurat în Moldova la 1711 și în Țara Românească la 1716), țările de la nord de Dunăre au devenit piese de șah pe tabla de joc a marilor imperii din regiune: Imperiul Otoman, aflat într-un vizibil regres militar și structural, Imperiul Rus, aflat în plină ascensiune expansionistă sub stindardul „Petrin”, și Monarhia Habsburgică, mereu atentă la reconfigurarea sferelor de influență în Europa Centrală și de Sud-Est.
În acest peisaj dominat de nesiguranță cronică, fiscalitate excesivă și o diplomație de culise extrem de periculoasă, familia Callimachi (o spiță boierească pământeană, dar profund elenizată și perfect integrată în structurile înalte din cartierul Fanar al Constantinopolului) a reușit să joace un rol de prim-plan. Trecerea Moldovei sub autoritatea acestei familii, începând cu anul 1758, deschide un capitol fascinant în care rafinamentul diplomatic occidental se împletește cu brutalitatea incursiunilor tătărăști, cu revoltele stradale din Iași și, în final, cu eșafodul însângerat de la Stambul.
Acest text își propune să analizeze în detaliu anatomia puterii din Moldova dintre anii 1758 și 1774, urmărind destinele domnitorilor Ioan Teodor și Grigore Callimachi, impactul devastator al războiului ruso-turc din 1768–1774 și instaurarea primei mari administrații militare rusești, un eveniment care avea să schimbe definitiv mentalitatea politică a boierimii române.
1. Ascensiunea lui Ioan Teodor Callimachi: De la birourile Porții la Tronul Moldovei
În vara anului 1758, scaunul domnesc de la Iași rămăsese vacant. Într-un sistem politic în care numirea domnilor depindea exclusiv de bunul plac al sultanului și de sumele de bani oferite ca peșcheș marilor demnitari otomani, alegerea a căzut asupra lui Ioan Teodor Callimachi (august 1758 – mai/iunie 1761). Spre deosebire de alți aventurieri care cumpărau tronul fără nicio pregătire prealabilă, Callimachi era un om de o erudiție remarcabilă pentru acele timpuri.
Provenind dintr-o veche familie moldoveană (numele inițial fiind Călmașul, transformat ulterior în Callimachi pentru a suna conform standardelor aristocrației fanariote), Ioan Teodor își desăvârșise educația în două mari centre culturale și politice:
Lemberg (Liov): Unde intrase în contact cu mediul academic și juridic polonez și central-european.
Constantinopol: Centrul nevralgic al diplomației răsăritene, unde stăpânirea limbilor străine și a etichetei curții era esențială pentru supraviețuire.
Datorită calităților sale intelectuale, Ioan Teodor Callimachi a urcat treptele ierarhiei otomane, deținând mai întâi funcția de terziman (traducător) și ulterior pe cea de mare dragoman al Porții între anii 1741 și 1751. Funcția de dragoman nu era o simplă slujbă de birou; în fapt, dragomanul era un adevărat ministru de externe al Imperiului Otoman pentru relațiile cu puterile creștine, fiind cel care traducea, negocia și adesea influența deciziile sultanului și ale marelui vizir în materie de tratate internaționale. După un deceniu petrecut în această funcție cheie, pasul firesc și recompensa supremă în sistemul fanariot era obținerea unei domnii în Principate.
2. Invazia Tătară din 1758: Moldova sub Foc și Sabie
Bucuria numirii lui Ioan Teodor Callimachi a fost rapid umbrită de realitățile crude de pe teren. Înainte ca noul domn să apuce măcar să ajungă la Iași și să preia oficial frâiele țării, o catastrofă umanitară și militară s-a abătut asupra Moldovei.
Dinamica Conflictului din Stepă
Sursa dezastrului se afla în faimoasele stepe din nordul Mării Negre. S-a declanșat un conflict violent de interese între Hoarda din Crimeea (conduasă de ambițiosul han Kîrîm Ghirai) și Hoarda de la Edisan. În această dispută s-au angrenat rapid și tătarii nogai din Bugeac, recunoscuți pentru ferocitatea și mobilitatea lor. Rămași fără control și în căutare de resurse și pradă, tătarii au trecut granița și au invadat teritoriul Moldovei.
Jafurile au lovit cu o violență extremă ținuturile sudice și centrale ale țării. Printre cele mai afectate zone menționate de documentele epocii se numără:
Lăpușna și Chigheci (zone de frontieră, extrem de expuse).
Covurlui și Tecuci (unde comunitățile rurale au fost devastate în totalitate).
Fălciu și, parțial, chiar ținutul capitalei, Iași.
Izvoarele istorice ale vremii consemnează cifre înfricoșătoare: peste 40.000 de suflete au fost luate în robie de tătari pentru a fi vândute în piețele de sclave din Levant, adăugându-se la acestea imense prăzi constând în vite, grâne și bunuri de preț. Moldova era îngenuncheată din punct de vedere economic înainte ca noul domn să își înceapă efectiv activitatea.
Reacția Boierimii și Intervenția Porții
Traumatizată de dimensiunea dezastrului, boierimea moldoveană a dat dovadă de o neașteptată coeziune. Profitând de faptul că sultanul Mustafa al III-lea l-a înlăturat la scurt timp pe hanul Kîrîm Ghirai (considerat responsabil pentru instabilitatea din regiune), boierii au trimis memorii oficiale la Constantinopol, cerând despăgubiri materiale directe din partea hoardei care jefuise Moldova.
Spre surprinderea multora, Poarta a reacționat favorabil pentru a menține stabilitatea la granițele sale dunărene. Sultanul i-a ordonat noului han, Selim Ghirai, să strângă banii necesari din rândul supușilor săi din Crimeea și Bugeac pentru a acoperi pagubele uriașe suferite de moldoveni. Deși recuperarea integrală a sumelor era o utopie, gestul politic a demonstrat că presiunea boierimii putea, uneori, să miște angrenajele birocrației otomane.
3. Criza Fiscală și Revolta din Iași: Cazul Iordache Stavrache
Plata datoriilor către Poartă, costurile instalării noii domnii și gestionarea urmărilor invaziei tătărăști necesitau sume uriașe de bani. În acest context tensionat, intră în scenă una dintre cele mai detestate figuri ale epocii: Iordache Stavrache, capuchehaiaua (reprezentantul diplomatic al domnului la Constantinopol) și omul de încredere al curții.
Presiunea Fiscală și Abuzurile lui Stavrache
Numit în funcții cheie de execuție financiară, Stavrache a aplicat măsuri de o asprime nemaiîntâlnită. Încălcând vechile cutume și privilegii scrise, el a decis să supună la obligații fiscale dure nu doar categoriile de jos (țăranii și meșteșugarii), ci și marea boierime și mănăstirile (care dețineau vaste domenii funciare scutite tradițional de dări).
Această măsură a unit instantaneu întreaga societate moldovenească împotriva sa. Văzându-și amenințate averile, un grup de 12 mari dregători moldoveni au decis să acționeze clandestin: au părăsit Iașul și s-au îndreptat spre Căușani (centrul politic al tătarilor din Bugeac) cu scopul de a se plânge direct kalgay-ului (titlu purtat de prinții tătari, secunzi ai hanului) cu privire la abuzurile administrației centrale.
Explozia Socială din Capitală
Aflând de această mișcare, Iordache Stavrache a încercat să-i prindă și să-i pedepsească exemplar pe cei 12 dregători rebeli. Această încercare de reprimare a fost scânteia care a aprins butoiul cu pulbere. Locuitorii orașului Iași, sătui de lipsuri și de teroarea fiscală, s-au ridicat în masă. O mulțime furioasă a luat cu asalt Curtea domnească, cerând capul lui Stavrache. Într-o atmosferă de haos total, cuprins de panică, acesta a reușit să scape ca prin minune din mâinile răzvrătiților, fugind deghizat spre portul Galați, de unde s-a îmbarcat spre Constantinopol.
4. Conflictul cu Biserica: Văcăritul și Demisia Mitropolitului Iacov Putneanul
Pe fondul acestei crize sistemice, Ioan Teodor Callimachi a încercat să reintroducă o taxă extrem de nepopulară și controversată: văcăritul (darea pe cap de animal). Această taxă avea o istorie neagră în spate: fusese blestemată și anatematizată public în trecut de autoritățile ecleziastice din cauza suferințelor cumplite pe care le provoca populației rurale.
Demnitatea lui Iacov Putneanul
Reintroducerea văcăritului a provocat o ruptură totală între domnie și Biserica Ortodoxă. În fruntea Mitropoliei Moldovei se afla atunci Iacov Putneanul, unul dintre cei mai luminați, pioși și integri ierarhi din istoria spațiului românesc. Refuzând categoric să accepte reintroducerea unei dări puse sub blestem și nevrând să devină complice la sărăcirea poporului, Mitropolitul Iacov a ales o formă radicală de protest: s-a retras de la cârmuirea Eparhiei în anul 1760.
„Mai bine a părăsi scaunul mitropolitan decât a vedea poporul asuprit de dări noi ce nimicesc vlaga țării.” – Aceasta era atitudinea de nezdruncinat a ierarhului.
Speriat de amploarea scandalului religios și social, Ioan Teodor Callimachi a dat parțial înapoi: a scos văcăritul propriu-zis, însă, din cauza nevoii disperate de lichidități, a înlocuit-o rapid cu o altă sarcină fiscală numită ajutorință. Aceasta era, în esență, aceeași mărie cu altă pălărie, continuând să apese greu pe umerii contribuabililor moldoveni.
Controlul Informațiilor și „Vorbele Răsuflate”
Conștient că nemulțumirea boierilor și a populației se revărsa în critici aspre la adresa sa, domnitorul a emis la 31 ianuarie 1759 o carte domnească extrem de interesantă sub aspectul istoriei mentalităților și a controlului social. Prin acest document, Callimachi incrimina direct așa-numitele „vorbe răsuflate” ale unor boieri zavistnici (invidioși, intriganți). El ordona ispravnicilor din teritoriu ca pe toți cei care „scornesc lucruri netrebnice” și zvonuri false la adresa domniei să-i aresteze pe loc și să-i aducă în fața instanței de judecată de la Iași pentru a fi aspru pedepsiți. Era o formă timpurie de cenzură politică într-un stat aflat în criză.
5. Diplomația de la Iași: O Curte cu Valențe Europene
În ciuda problemelor interne grave, domnia lui Ioan Teodor Callimachi a excelat printr-o deschidere diplomatică fără precedent spre Occident. Având în vedere trecutul său de mare dragoman, principele înțelegea perfect importanța geopoliticii europene.
El a intrat în istorie ca primul cârmuitor al Moldovei care a avut un preceptor și secretar francez la Curtea sa, în persoana unui intelectual pe nume La Roche. Prezența lui La Roche la Iași nu era doar un moft de modă culturală, ci o necesitate politică. Prin intermediul său, curtea de la Iași a întreținut o corespondență diplomatică extrem de intensă și sofisticată cu personalități de prim rang din întreaga Europă:
Charles Gravier, conte de Vergennes: Ambasadorul Franței la Constantinopol (și viitor mare ministru de externe al Franței).
Ludolf: Reprezentantul diplomatic al Regatului celor două Sicilii.
Jozsef Podoski: Rezidentul oficial al Regatului Poloniei.
Lordul James Porter: Ambasadorul Angliei la Înalta Poartă.
Kodja-Ragîb Mehmed Pașa: Marele vizir al Imperiului Otoman (1757–1763), care era un prieten apropiat și un protector politic al principelui Callimachi.
În paralel, Moldova își menținea antenele orientate și spre lumea tătară, trimițând emisarila Bakčesarai (capitala Hanatului Crimeii), direct la curtea hanului Kîrîm Ghirai, pentru a monitoriza mișcările de trupe din stepă.
Dilema Geopolitică Rusească
O observație extrem de fină a contelui de Vergennes, datată la 1 decembrie 1759, surprindea perfect drama geopolitică a Moldovei. Ambasadorul francez nota că Imperiul Rus plănuia deja în mod sistematic să își extindă granițele imperiale până la fluviul Nistru, urmând ca Dunărea să devină noul său hotar natural.
Vergennes sublinia însă un adevăr istoric crucial: deși boierii moldoveni aveau legături secrete sau fatise cu statul țarist bazate pe comunitatea de credință ortodoxă, Moldova nu era deloc dispusă să schimbe „o crudă opresiune” (cea otomană) cu o alta (cea rusească). Această reticență față de imperialismul țarist va defini acțiunile politice românești în deceniile următoare. Din acest motiv, Poarta veghea cu strictețe pentru a împiedica pătrunderea Rusiei în Moldova, în condițiile în care trupele țariste se înstăpâniseră deja ferm în Ucraina poloneză și în Podolia.
6. Schimbarea de Ștafetă: Grigore Callimachi și Războiul de Șapte Ani
În ciuda abilităților sale diplomatice și a rețelei vaste de contacte de la Stambul, Ioan Teodor Callimachi a fost înlocuit în scaunul de la Iași la data de 28 mai/8 iunie 1761. Schimbarea nu a reprezentat însă o cădere în dizgrație a familiei, ci o predare de ștafetă controlată: noul domn al Moldovei a devenit fiul său, Grigore Callimachi (prima domnie: 1761–1764).
| Domnitor | Perioada Domniei | Caracteristici Principale |
| Ioan Teodor Callimachi | August 1758 – Iunie 1761 | Fost mare dragoman, diplomat cult, confruntat cu invazia tătară și criza mitropolitului Iacov. |
| Grigore Callimachi | Iunie 1761 – Martie 1764 (I)
Ianuarie 1767 – Iunie 1769 (II) | Fiul lui Ioan, implicat în jocul diplomatic european, protector al spitalului Sf. Spiridon, executat în 1769. |
Grigore a reușit să obțină tronul fiind susținut puternic la Stambul de propria sa capuchehaie, influentul Nicolache Suțu. Tânărul principe moștenea o țară sărăcită, dar extrem de importantă pe harta strategică a Europei, în condițiile în care pe continent se desfășura Războiul de Șapte Ani (1756–1763).
Ctitorirea și Sprijinirea Așezămintelor din Iași
Înainte de a analiza acțiunile sale militare, trebuie menționată o realizare internă majoră a familiei Callimachi. Grigore a continuat opera de înfrumusețare și susținere financiară a Mănăstirii Sfântul Spiridon din Iași (fondată inițial pe la 1752). La acest complex monastic s-a adăugat un element de pionierat pentru societatea moldoveană: spitalul (dezvoltat intens între 1756 și 1758), care oferea îngrijire bolnavilor săraci. Ulterior, în 1763, importanța acestui lăcaș a fost recunoscută la nivel internațional, mănăstirea devenind stavropighie directă a Patriarhiei de Constantinopol, dobândind astfel o largă autonomie juridică și economică.
7. Reconfigurarea Alianțelor: Diversiunea Prusacă și Medierea Poloneză
Pe plan extern, Grigore Callimachi s-a dovedit a fi un lider extrem de activ și îndrăzneț. El s-a lăsat angrenat în acțiuni diplomatice secrete de mare anvergură.
Alianța Secretă cu Frederic al II-lea cel Mare
În anul 1761, după o serie de înfrângeri severe suferite de Prusia în fața armatelor austriece (Habsburgice) și rusești, regele Frederic al II-lea cel Mare căuta cu disperare o modalitate de a crea o diversiune în spatele liniilor inamice. Prin intermediul unor emisari secreți, monarhul prusac a intrat în legătură cu hanul tătar din Crimeea și cu domnul Moldovei. Planul viza organizarea unei incursiuni masive a tătarilor împotriva teritoriilor habsburgice.
Această implicare a Moldovei într-un joc atât de periculos a atras atenția ambasadorului francez de Vergennes. Într-o depeșă din 3 iulie 1761, Vergennes își exprima îngrijorarea față de ceea ce el numea o posibilă „schimbare de sistem” în raporturile diplomatice tradiționale. El îl descria pe reprezentantul domnului, Ianachi Millo (starostele de Cernăuți), drept un „grec speculativ și părtinitor pentru dușmani”, deoarece acesta rupea vechile practici diplomatice și invita la o corespondență directă și strânsă cu Curțile de la Londra (Anglia) și Berlin (Prusia).
Succesul Diplomatic de la Camenița (1763)
Un alt test major pentru diplomația lui Grigore Callimachi a fost gestionarea conflictului cronic dintre tătari și Regatul Poloniei. La 8 aprilie 1763, Grigore îl informa pe hanul Crimeii despre instrucțiunile clare primite de la Poarta Otomană de a acționa ca mediator oficial și de a negocia o înțelegere de pace stabilă.
Pentru a duce la îndeplinire această misiune delicată, Callimachi l-a trimis în Polonia pe secretarul său pentru corespondență străină, același capabil Ianachi Millo. Abilitatea acestuia din urmă a dat roade: polonii au acceptat ca discuțiile oficiale de pace cu tătarii să nu aibă loc în spațiul otoman (la Iași sau la Balta, locații propuse inițial și considerate nesigure), ci pe teritoriu neutru, la Camenița, în perioada iulie-august 1763. Negocierile au fost un succes deplin: tătarii s-au retras în siguranță în Crimeea, iar Prusia a fost nevoită să renunțe la planurile de a folosi hoardele de stepă pentru intervenții militare în Europa Centrală.
8. Criza Poloneză și Războiul Ruso-Turc (1768–1774)
Anul 1763 a adus o schimbare geopolitică majoră prin moartea regelui August al III-lea al Poloniei. Decesul acestuia a aruncat Polonia într-o criză profundă de succesiune, transformând țara într-un teren de luptă între facțiunile interne susținute masiv de Rusia și Prusia, pe de o parte, și cele susținute de Franța și Imperiul Otoman, pe de altă parte.
Poarta Otomană a devenit extrem de alarmată de perspectiva instalării unui rege marionetă al Rusiei la Varșovia. Printr-un ordin din 23 decembrie 1763, domnii Moldovei și Țării Românești au fost obligați să trimită în permanență emisari capabili la Varșovia, cu misiunea de a spiona și de a surprinde orice mișcare politică sau militară relevantă.
Conspirația Marilor Puteri împotriva lui Callimachi
Grigore Callimachi a continuat să ofere servicii secrete valoroase ambasadorului Franței (fapt consemnat explicit la 26 ianuarie 1764), acționând direct împotriva intereselor strategice ale Rusiei și Prusiei în Polonia. Această atitudine i-a adus dușmani de moarte. După ce Rusia și Prusia au semnat un tratat formal de alianță la 11 aprilie 1764, diplomații acestor două mari puteri și-au unit oficial eforturile pentru a-l sabota pe diplomatul francez Vergennes și pentru a obține destituirea principilor protectori din Moldova.
Ca urmare a acestor presiuni internaționale, dar și a intrigilor interne țesute la Constantinopol de vechiul său inamic Ianache Stavrache (care încerca să-l readucă pe tron pe Grigore al III-lea Ghica), prima domnie a lui Grigore Callimachi s-a încheiat în primăvara anului 1764. Cu toate acestea, istoria nu își spusese ultimul cuvânt: după o scurtă pauză, Grigore Callimachi revine triumfător în cea de-a doua sa domnie la Iași (23 ianuarie 1767 – 3/14 iunie 1769), o perioadă care avea să fie marcată de umbra grea a războiului iminent.
9. Drumul spre Eșafod: Greșelile Militare și Mazilirea din 1769
A doua domnie a lui Grigore Callimachi s-a desfășurat sub auspicii sumbre. Pe plan intern, principele căzuse total sub influența unor dregători greci nepopulari, în frunte cu Nicolache Draco Suțu, capuchehaiaua sa. Această camarilă a provocat o revoltă surdă în rândul boierilor pământeni. La 12 octombrie 1767, un grup de 16 boieri protestatari au fugit din țară, refugiindu-se la seraskierul (comandantul militar otoman) din Bugeac, de unde au trimis o plângere oficială hanului tătar, cerând disperați să fie salvați de asuprirea și lăcomia oamenilor lui Callimachi.
Izbucnirea Războiului (1768)
Pe plan extern, situația a explodat la 30 octombrie 1768, când Imperiul Otoman, exasperat de ingerințele rusești în Polonia, a declarat oficial război Curții de la Sankt Petersburg. Principatele Române au fost declarate imediat zone de operațiuni militare și baze de aprovizionare obligatorii pentru armatele sultanului.
Deși prin intermediul agentului său La Roche, aflat la Varșovia (martie 1767), Grigore trimisese săptămânal rapoarte precise despre mișcările trupelor rusești către Poartă și către baronul de Tott (diplomat de geniu în serviciul Franței), în momentul în care războiul a început efectiv, domnul Moldovei a comis o serie de erori de management militar și financiar fatale:
Deturnarea Fondurilor: Poarta îi trimisese sume substanțiale de bani destinate strângerii unei oști de țară și achiziționării de provizii (zaherea) pentru detașamentele turcești. Grigore a folosit însă acești bani pentru a-și plăti vechile sale datorii personale și miturile la Constantinopol.
Eșecul Logistic de la Soroca și Tighina: Din cauza lipsei de organizare, depozitele de alimente de la Soroca și uriașele turme de oi ale armatei otomane de la Bender-Tighina (peste 45.000 de capete) au fost lăsate practic fără apărare și au fost capturate cu ușurință de trupele rusești de avangardă.
„Lipsa de hrană și pierderea vitelor la Tighina au frânt avântul oștirii drept-credincioșilor în fața muscalilor.” – Raportau pașalele furioase către Sultan.
Execuția de la Constantinopol
Marele vizir l-a considerat pe Grigore Callimachi direct responsabil pentru dezastrul logistic al armatei otomane de pe Nistru. La 3/14 iunie 1769, ordinul de mazilire a sosit la Iași. Trimis sub escortă severă la Constantinopol, Grigore Callimachi nu a mai avut nicio șansă de scăpare. La 28 august/8 septembrie 1769, el a fost decapitat pentru înaltă trădare.
Aceeași soartă sângeroasă a împărtășit-o și dragomanul său, Nicolache Draco Suțu. Pentru ca distrugerea familiei să fie completă, fratele principelui, Alexandru Callimachi, a fost aruncat în faimoasa închisoare a Ediculei (Șapte Turnuri), în urma numeroaselor plângeri și dovezi de corupție depuse la Poartă de boierii moldoveni veniți în audiență.
10. Administrația Militară Rusă și Epopeea Voluntarilor Români
Prăbușirea frontului otoman a lăsat calea liberă armatelor țariste conduse de generali celebri precum Rumianțev și Galițin. Succesele militare rusești au dus la eliminarea temporară a autorității otomane și la instaurarea, pentru prima dată la o asemenea scară, a unei administrații militare ruse directe în ambele Principate:
Fenomenul „Volintirilor”
Văzând în trupele ruse o armată eliberatoare creștină capabilă să-i scape definitiv de jugul și abuzurile Porții Otomane, mii de locuitori din Principate (țărani, târgoveți, mici boieri) s-au înscris plini de entuziasm ca volintiri (voluntari) în unități militare auxiliare atașate armatei țariste.
Noi cete ostășești s-au strâns rapid la chemarea unor lideri carismatici locali:
Nicolae Balomir: Fost egumen de la Argeș, care a abandonat haina monahală pentru a ridica armele.
Polcovnicul Ilie Lăpușneanu și pitarul Dumitrache Varlaam: Aceștia au organizat o incursiune îndrăzneață, reușind să pătrundă triumfător în București la 5 noiembrie 1769, alungând garnizoana otomană.
Sacrificiul de la Comana
Unul dintre cele mai dramatice și eroice episoade din această perioadă a fost cel al detașamentului comandat de spătarul Pârvu Cantacuzino. În decembrie 1769, înarmați precar dar însuflețiți de idealul eliberării, voluntarii români s-au ciocnit în bătălia de la Comana cu trupele de elită ale pașalelor de la Dunăre. Deși turcii erau mult mai numeroși și mult mai bine înarmați, detașamentul lui Cantacuzino a refuzat să se retragă sau să capituleze, pierind cu toții pe câmpul de luptă într-un veritabil act de sacrificiu suprem.
11. Realitatea Ocupației: „Țara domn n-ave, ci o samă di boeri căuta trebile”
Deși entuziasmul inițial fusese uriaș, realitatea brută a ocupației militare rusești a adus rapid dezamăgire în rândul populației autohtone. Sub autoritatea rusească au fost instituite noi Divane formate din mari dregători locali, dar acestea aveau un rol pur consultativ și de execuție logistică în folosul armatei țariste.
Cronicele timpului (cum ar fi însemnările de pe bătrânele cărți bisericești sau manuscrisele boierilor) surprind cu o acuratețe dureroasă starea de anarhie și jaf din teritoriu. Se nota că în această vreme Țara Românească „domn n-ave”, ci „o samă di boeri căuta trebile”, iar pe aici „jecué [jefuiau] cătanele și cazacii”. Rechizițiile forțate de hrană, obligația de a transporta munițiile armatei imperiale și comportamentul abuziv al trupelor de cazaci au egalat rapid, în ochii țăranului de rând, vechile jafuri otomane și tătărăști.
12. Contraofensiva Otomană și Epilogul lui Giani Ruset la București
În iarna anului 1770, Imperiul Otoman a încercat o mutare disperată de a recâștiga controlul asupra Munteniei. Marele ban al Craiovei, Emanuel (Manole) Giani Ruset, un boier trecut de partea turcilor din rațiuni politice și de supraviețuire, a primit sprijin din partea pașei de la Vidin.
Cu ajutorul acestor forțe otomane, Giani Ruset i-a atacat în două rânduri pe „volintiri” și pe aliații lor ruși, încercând la 15/26 ianuarie și ulterior la 26 ianuarie/6 februarie 1770 să ocupe capitala București. Ambele atacuri au eșuat în fața rezistenței rusești. Ruset a fost nevoit să se retragă cu oștile în Oltenia, la Craiova, așteptând primăvara pentru a realiza o joncțiune pe scară largă cu forțele marelui vizir, Halil Pașa, masate la Isaccea.
Lovitura de Teatru din Primăvara anului 1770
Situația s-a schimbat radical la data de 25 martie 1770. Printr-o ofensivă fulgerătoare și o manevră de diversiune prin surprindere, trupele conduse de Sarim Ibrahim Pașa au reușit să pătrundă direct în București, silind detașamentul rusesc cantonat în oraș să se retragă în grabă spre nord.
Ca urmare a acestui succes temporar, la 14 aprilie 1770, Emanuel Giani Ruset a fost numit oficial de către turci drept „voievod al orașului” (o formă de guvernare militară și civilă locală), fiindu-i acordat un venit substanțial de 75.000 de piaștri. Pentru a pacifica regiunea și a recâștiga loialitatea populației, Poarta a recurs la o măsură economică excepțională: a acordat o scutire totală a plății tributului pentru o perioadă de cinci ani.
Această promisiune de relaxare fiscală, într-o epocă sufocată de dări, a avut un efect imediat: sursele istorice estimează că aproximativ 20.000 de fugari (oameni care părăsiseră orașul și satele de frica războiului și a rechizițiilor) au decis să revină la vetrele și așezările lor, sperând într-o perioadă de liniște.
Concluzii: Lecția Istorică a unui Secol de Zbucium
Războiul se va încheia abia în anul 1774 prin semnarea faimosului Tratat de la Kuciuk-Kainardji, un document de cotitură care acorda Rusiei dreptul oficial de a interveni în protecția supușilor creștini din Imperiul Otoman și restabilea domniile fanariote în Principate, însă într-un cadru mult mai controlat internațional.
Epoca domnitorilor Callimachi și evenimentele dramatice de până la 1774 reflectă perfect tragedia istorică a Moldovei și a Țării Românești din secolul al XVIII-lea. Lideri de o înaltă cultură și rară abilitate diplomatică, precum Ioan Teodor sau fiul său Grigore Callimachi, au fost în final striviți de un sistem politic bazat pe corupție structurală, suspiciune totală și forță brută.
Zdrobită între jafurile tătarilor din Bugeac, lăcomia emisarilor otomani ca Iordache Stavrache și realitățile dure ale primei mari ocupații militare rusești, societatea românească a învățat în această perioadă o lecție aspră despre supraviețuire. Acest zbucium a forțat elitele boierești să înceapă procesul de modernizare a gândirii politice și să caute, în secolul următor, calea spre emancipare națională și independență, departe de jocurile sângeroase ale marilor imperii din regiune.
Sursa: Coord. Paul Cernovodeanu, Istoria Romanilor, Academia Romana, Vol. VI
Comentarii
Trimiteți un comentariu